Poet autentic, complex, Florian Silişteanu reuşeşte de fiecare dată să îşi surprindă cititorii şi să le ofere versuri profunde, pe care aceştia trebuie să le disece cu atenţie pentru a descoperi multiple valenţe. Nimic nu este uşor în volumul Pământ nicăieri, tocmai pentru că Florian Silişteanu nu se teme de tablourile mari, de mizele importante şi mai ales poetul nu fuge de duelul cu principii considerate imuabile. Totul este reinterpretat, totul este rearanjat, iar cititorul se vede nevoit adesea să îşi înfrunte temerile şi să se abandoneze unei lecturi care nu poate decât să îl ajute pe drumul spre definitivarea unui eu.
Poetul are în mod evident vocaţia unui profet căruia îi place să ghideze neofiţi spre ceea ce el consideră a fi ţelul suprem. Obsedat de figura demiurgică căreia îi închină stihuri, Florian Silişteanu rămâne în acelaşi timp lucid. Poemele impresionează prin pasiune, însă reuşesc să păstreze echilibrul şi să ne surprindă printr-o detaşare adesea glacială. Observăm tăcuţi procesele de transformare, observăm cum maşina macină totul. Şi atunci, când descoperim că o parte din noi lipseşte, începem să nu mai ştim exact cine suntem şi, mai ales, începem să nu mai ştim pe cine aşteptăm de fapt: „Bunăoară poezia este numele tău/Lumea se aglomerează la ghişeu vrea din vreme bonul de ordine primul dacă se poate pentru a prinde clipa cea mare a răsturnării/pe aici pe la noi a căzut din nou un aparat zburător/mă gândeam că metalul înaripat nu poate muri nici la cald/ce rece este uneori bordura aceasta din care cresc ierburi/eu de fapt şi de drept pe cine aştept?”.
Versurile surprind prin puterea eului liric, care deşi nu apare explicit, dirijează totul de la distanţă, fără să permită nicio abatere de la cursul firesc al evenimentelor. Pentru că, deşi creează momente aparent absurde, fără legătură între ele, în fapt Florian Silişteanu îşi urmăreşte firul principal pe tot parcursul cărţii. Universul său îşi urmează logica, iar cititorii nu pot decât să accepte şi să meargă mai departe. Având evidente vocaţii demiurgice, autorul nu ne lasă să ne punem întrebări, ci încearcă să ne ofere o soluţie completă, o soluţie care să ne mulţumească.
Florian Silişteanu vorbeşte foarte mult despre dumnezeu, asociindu-l adesea cu simbolul păsărilor. Lirica sa se învârte în jurul acestui ideal, însă nu uită să coboare în rutina fiecăruia dintre noi. Suntem muşcaţi, nu avem niciodată destul timp pentru a riposta. Poezia lui Silişteanu ne demonstrează că ocultările ne pot aduce trepte pe care le credeam poate imposibile. Vom descoperi că în spatele lucrurilor evidente stau principii de viaţă care ne-ar putea zgudui existenţa. Şi, cine ştie, poate că la un anumit moment vom descoperi că dumnezeu poate fi şi un câine: „m-a muşcat de ieri un câine şi din azi şi dinspre mâine/şchiopătând uitările beau din toate mările/până când rămâne – ascunsă până când seara/în lătratul lor de mâini iar se-nvolburează marea/şi mă latră mâinile până când din câinele/se preface şi se stinge până când un înger a striga din nou la mine cum prin toate lumile stau să rupă lanţul toate depărtările/ea mă iubea şi cânta la pian de departe/eu/muşcând din mâini/auzeam cum doare Dumnezeul din câini”.
Stilul este diversificat, adesea frenetic. Florian Silişteanu se joacă, construieşte, încearcă diferite variante, totul pentru a ne arăta cum bogăţia limbii române poate fi folosită pentru a transmite stări şi sentimente. De multe ori, o imagine banală din punct de vedere ideatic devine fantastică tocmai pentru că autorul ştie cum să o transpună, ştie să folosească exact sunetele şi accentuează lucrurile cele mai importante, acele detalii infime care fascinează de atâtea ori. Parcurgând acest volum, cititorul se va convinge că Florian Silişteanu este cu adevărat un maestru al cuvintelor, un literat care ştie când şi cum să îşi folosească atuurile.
Fondul lexical este bogat, încărcat adesea cu termeni tehnici. Neologismele se împletesc cu arhaismele pentru a crea o atmosferă halucinantă. Autorul aduce la un loc lumi, culturi, oameni, amestecându-i fără să ţină cont de vreun tabu sau de vreo regulă. Nu există menajamente, nu există adevăruri spuse pe jumătate. În Pământ nicăieri, fiecare dintre cei care rosteşte ceva, o face asumându-şi consecinţele în plenitudinea lor. Şi iată de ce dumnezeu e încă tânăr. Pentru că poate, abia s-a născut: „Cine sunteţi i-am întrebat pe cei doi o dată de două ori cine sunteţi am zis bine ar fi să vă vedeţi de ale voastre/sunt tânăr/pe câmp iarba uscată acoperă hoitul primului strigăt/ vântul şuieră prin ţepii ascuţiţi ai măceşului/ ustură şi doare dar vântul şuieră mai departe sângerând şanţul care mai muşcă o dată din drum/Doamne…tu eşti?/iar El a zis/Sunt tânăr fiule!”.
Florian Silişteanu îşi conduce cititorii spre lumi nebănuite, folosindu-se din plin de toate artificiile lingvistice pe care le cunoaşte. Decojim straturile textului şi descoperim sensuri ascunse care ocultează alte sensuri ascunse, transformând totul într-o uriaşă metaforă fiinţativă, din care cititorii nu reuşesc să iasă. Realitatea volumului nu are parcă nicio legătură cu lumea noastră şi totuşi, pe alocuri, ne putem ţintui undeva, putem întinde mâna pentru a pipăi simbolul acela. Şi atunci înţelegem că Florian Silişteanu nu a reuşit încă să facă ceea ce şi-a propus. Dar, evident, este pe drumul cel bun... Pe drumul spre pământ nicăieri...
