Rezerva 12

Cu praştia-n vrăbii de Silişteanu (Curierul Zilei, miercuri 14 iulie 2010)

Opt fãrã zece, dimineața! Prin clasa a III-a, treceam Trivalea pînã în Gãvana. Am prins un șarpe odatã. Eram în expediție cu țîrel a lu’ Verbuncu, vecinii mei de cartier, acolo pe Mãrãșești. Cartier liniștit, cu oameni pașnici și respectuoși. Ora opt fãrã nouã minute. Bag capul pe ușa comandantului de la Militar. Laurențiu Radu, om și chirurg, comandant și gospodar, medic decupat parcã din filmele americane. Ora opt și trei minute. Sînt galben ca turta de cearã. Doamna asistentã zice sã mã întind și sã strîng pumnul. Nu-mi gãsește venã la stînga, așa cã se înfãșoarã pe dreapta. țin ochii închiși. Asistenta mea, drãguțã și fermã, își face treaba, iar din cînd în cînd, lasã sã se întrevadã în colțul gurii un zîmbet. Știu și de ce! Fiindcã aproape am fãcut pe mine de frica acului. Mã dau bãrbat și mã laud cã nu mã tem de șerpi, de șmecheri, nu mã tem decît de proști și de… luat sînge.
Ora opt și… Trec printre bãtrîni, printre femei și fel și fel de oameni, unii în uniformã. E un furnicar bine disciplinat spitalul ãsta. Și - asta observ instantaneu - foarte, foarte curat. Mi se fac analize. Nu-mi e mintea la ele, deși la ecograf prind în timpane cînd spune specialistul cã ficatul… e cam mãrit. Nu știu cît este ora. Am isprãvit cu sînge, plãmîni etc. Sînt îndrumat sã rãmîn în spital. Nu am carte de muncã și nu doresc sã stau pe locul cuiva. Îmi aduc aminte cã Statul Român a avut griji, însã. Așa cã mã gîndesc cã merit un tratament pe mãsurã. Mi se face silã, însã, cînd mã gîndesc la indivizii care au fost doar VIZITATORI la Revoluție. În fine, prea multe gînduri, și atunci mã mir de ce e ficãțelul cam mare? Din cînd în cînd, trec pe lîngã mine bãrbați care ori pleacã pe front, ori vin de pe front. Nu pun întrebãri. Dau drumul la tv. Sînt în rezerva 12. Pe Realitatea, se vorbește despre șmecherii din trafic, despre puțoi și inconștienți care calcã accelerația și dupã nu-și mai pot lua piciorul, omorînd oameni. Îmi vine în minte cum searã de searã, dupã ora 22, trei - patru indivizi cu moto trec cu 150 la orã prin Centru, fie dinspre Prundu, fie dinspre Gãvana spre Prundu. Sînt aceiași. De luni de zile. Zgomotul depãșește cu mult normalul. Cum și la niște cîrnați care au boxe și bași de se aud dincolo de etajele 7 și 8. Nu mai scriu de ce poliția nu-și face datoria. Nu avem decît foarte puțini polițiști. Restul, niște pãmpãlãi și... Prînzul. Merg la masã. Mai mult de curios. Colegul meu de rezervã mã cunoaște. Mi-a fãcut un compliment teribil. Citește zilnic rubrica mea. Cu ea începe. Sînt mîndru. Omul a lucrat în uzinã, la fontã, la muncã grea. Merg la ma-sã, deci. Sînt curios. Vreau sã vãd, vreau sã înțeleg de ce la Spitalul Militar se poate sã fie atît de curat, vreau sã înțeleg de ce știu demult cã medicii de aici, în frunte cu Radu, sînt atît de vestiți. Intru în sala de mese. E plin. Bãtrîni, tineri, femei. Nu respirã nimeni. Toți înfulecã. Waw! Pãi, înțeleg de ce. La fel fac și eu. E gustoasã și ciorbica, dar și mai gustos e felul doi, mîncarea de teci cu cãrnițã. Trag cu ochiul și vãd peste tot în jurul meu, pe culoar, în wc, pe trepte, afarã, în cabinet, la asistente (la asistente mai mult), trag cu ochiul și vãd… NORMALITATE, adicã starea de care ducem lipsã. Acum știu de ce e faimos Radu Laurențiu, acum știu de ce sînt faimoși ceilalți domni doctori, acum știu de ce asistentele sînt drãguțe, acum știu cã totul se întîmplã așa fiindcã aici, la Spitalul Militar Pitești, nu lucreazã un om sau mai mulți, o asistentã sau un medic, acum înțeleg cã aici, la Spitalul Militar Pitești, lucreazã o ECHIPÃ. Dar, ca sã formezi o echipã, am impresia cã trebuie sã fii un bun conducãtor. Bravo, Radule, om de doctor!