În urmă cu puţin timp prietenul Pavle, sârb cu buletin şi înălţime, îmi atrage atenţia că pe un blog un ins face referiri despre momente din perioada bombardamentelor asupra Serbiei anului 1999. Mă gîndesc şi devin curios mai repede decât trebuie şi iată ce descopăr. Scrie Sorin Bogdan pe blogul lui aşa:
In barul hotelului, toti romanii erau stransi in jurul unui necunoscut, pe care il ascultau cu sufletul la gura. Mi-am tras si eu un scaun la masa lor si, dupa cateva cuvinte, mi-am dat seama ca era unul din ziaristii care se aflau in masina ce a insotit convoiul din Pitesti si a fost accidentata pe pod. L-am ascultat povestind, sub privirile pline de admiratie ale celorlalti, cum suflul exploziei a catapultat prin aer masina, care a cazut pe sosea, de la 30 de metri. Nu m-am putut abtine si am inceput sa rad. L-am intrerupt, intrebandu-l daca a vazut vreodata ce a mai ramas intreg dintr-un automobil care a cazut de la 30 de metri. S-a balbait si a incercat sa-si continue povestea. Iritati, ceilalti m-au contrat, crezand ca sunt invidios pe spectaculoasa aventura traita de pitestean. Razand in hohote, i-am spus ziaristului ca primarul Tudor Pendiuc a explicat, in interviul telefonic dat la ProTV, ce s-a intamplat de fapt. A incercat sa mai spuna ceva dar, cand am adaugat ca am vazut la televizor imaginile automobilului ce nu avea mare lucru si am dat detalii exacte despre ce s-a intamplat, a tacut malc. M-am dus sa mananc si, cand m-am intors, George Roncea mi-a spus ca pitesteanul a disparut in camera lui. Nu l-am mai vazut de atunci. Avusese noroc ca Mile era plecat in Romania, altfel bascalia ar fi fost si mai mare.
Urmează o serie de aîteva discuţii purtate pe pagina lui Sorin Bogdan.Le reproduc întocmai
Florian Stoian Silisteanu 16 iunie la 12:51
cred ca faci o mare confuzie Nu am scris nicaieri ca am zburat cu masina......tupeul tau imi este cunoscut daca iti permiti luxul de a pune in carca unui om pe care nu /l cunosti neadevaruri. Insi de genul tau nu au construit nimic niciodata. S/ar putea sa ne vedem !E usor sa spui despre cineva ca afacut si a dres ba mai mult nu e absolut corect.O sa fac un material pe tema asta si asa cum e si firesc o sa te rog sa.mi dai cateva date cateva argumente ba chiar cateva dovezi ca tu Sorin Al lui Bogdan ai fost in zona Kragujevac. Poate totusi faci o confuzie. In Toplice am stat c]teva ore dupa care am mers la sediul Uniunii Scriitorilor din Serbia. Astept sa ne vedem si sa mi spui in fatza aberatiile pe care le ai scris.Iti recomand prudentza fiindca oameni de teapa ta care -si permit luxul de a pune la colt pe cineva fara macar sa se documenteze au avut de platit. Ar trebui sa ti ceri scuze. Am vorbit si cu Christian Sabagh unul dintre cei care au sarit atunci cu masina...Trebuie sa ai o mare nesimtire sa afirmi ca cele intimplate atunci in zona Jagodina nu sunt asa.Nu stiu daca ai familie daca ai copii si nu stiu daca nu cumva te a muscat prapadul acestei tagme de jurnalisti parte din care peste jumatate lasa murda rin urma, traind cu impresia ca e buricul pamantului.Sper sa intelegi bine ce ti spun. Nu sunt deloc prietenul mincinosilor si al prefacutilor.in fine......nu am spus vreodata ca as fi zburat cu masina prin aer si in genere nu am avut obiceiul sa infloresc ...subiecte! ma bucur de respect si pot privi in ochi un om oridecateori este nevoie.In consecintza sper sa fie vorba de o confuzie si ca atare sa nu mai discutam. Un amic sarb mi a atras atentia si acum vad ca sarbul a facut o fina observatie strecurand un pasaj din Meseria de Martor. Repet si cu asta inchei nu am afirmat absolut niciodata ca am sarit cu acel convoi despre care nu ai de unde sa stii nimic si asta fiindca nu te ai aflat acolo. Daca insisti si afirmi ca eu florian silisteanu ti/am povestit ceea cesustii afla ca te inselisi...la urma urmei fie pacatul tau .Mergi sanatos! Cel mai usor este sa faci rau....e treaba stiuta....as putea scrie ca te am vazut ca te pupi cu un barbat!iti dai seama ce fatza face maica ta? Ca are un fiu poponar! Vezi batrane...nu te aprinde si nu pune streangul de gatul unui om pe care nu l cunosti. Nu pune in gura cuiva cuvant nerostit! Altfel....sa auzim de bine...daca vrei!Salut! .
Sorin Bogdan 16 iunie la 14:09 Denunţă
in primul rand, constat ca iti dai cu parerea despre ce am scris eu, fara macar sa-ti fi dat osteneala sa citesti. tipic romanesc !
daca ai fi citit, ai fi observat ca nu am pretins niciodata ca am fost la kragujevac si nici nu am pomenit numele tau undeva dintr-un simplu motiv: n-am auzit in viata mea de florian stoian silisteanu.
in al doilea rand, ce am construit eu in viata nu vei construi tu in 7 vieti. si stii de ce ? pentru ca niciodata nu am fost atat de abject ca sa amenint pe cineva cu mizeriile pe care mi le-ai scris in mesajul precedent.
ma bucur ca nu te-am cunoscut .
Florian Stoian Silisteanu 16 iunie la 22:15
Eeeeeeeeee dom Sorin vad ca incepi sa pricepi.Daca un pic mai atent ai deveni la nuanta poti observa ca nu eu te am luat in peri ci tu un pic convins ca este usor sa iesi pe ring ti ai permis luxul de a ma lua la misto...nici nu mai conteaza formula. Tocmai fiindca si spui ca nu ai fost in zona Kragukevac ma pune pe ganduri drept pentru care inche odat sa te gandesti inainte de a povesti de a scoate din mintzi locuri si oameni in pielea caroranu aifost. Tonul zeflemist m/a deranjat si mai ales faptul ca desi nu m.ai cunoscut ti ai permis sa judeci sa ti dai cu parerea..repet d...despre o chestiune in bocancii careianu ai calatorit. Nu te umfla in pene si spune ca te bucuri ca nu m.ai cunoscut fiindca te inseli.Cum naiba daca nu m ai cunoscut ai impresia ca m.am laudat despre urgia de la Zastava+?Nu am vrut sa par nici golan nici needucat nici aspru nici altfel....stiu insa ca nu am manifestat asa Ma scoate din minti cand oamenii pun pe tapet despre altii fara sa fi vazut sa fi pipait sa fi ascultat ceva.nu pune etichete frate...altfel...sunt convins ca esti un om bun...ori asta conteaza cel mai mult.iarta.ma daca te am necajit...si nu te bucura...o sa ne cunoastem.nu sunt un monstru ci unul care a cunoscut monstri .
Sorin Bogdan 16 iunie la 22:44 Denunţă
mai vorbim, daca vei citi episodul despre care polemizam aiurea de doua zile http://www.sorinbogdan.ro/2010/06/target-scandalul-bombardarii-ambasadei-chineze-continua/
belgrad, noapte linistita sorin bogdan www.sorinbogdan.ro sorin bogdan's blog
www.sorinbogdan.ro
target (jurnal de razboi): 9 mai 1999. demonstratii anti-nato la beijing, dupa bombardarea ambasadei. eroul de la pitesti. sarbii se retrag partial din kosovo.Distribuie.
Florian Stoian Silisteanu 17 iunie la 10:41
Da Sorin frate! Iata inca dovada ca te inseli ca uneori ca jurnalist esti tentat sa...pui botul daca nu tragi de parghia constiintei.Iata frate prima greseala a ta semn ca vrei nu vrei te faci micut si ceri scuze.In primul rand mai Sorin trebuie sa stii ca Pendiuc si delegatia nu veneau nu se indreptau spre Kragujevac ci plecau din Kragujevac.Era in jurul orelor 12 era cald.Pendiuc primarul tragea de mine sa mergem acasa. Ii tot spuneam ca maine a doua zi sunt asteptat la Uniunea \scriitorilor din Belgrad asteptat de marele al lor si al nostru Adam Puslojic. Asa s.a si intamplat de fapt.Am fost primit frumos si inalt si mandru fiindca aveam aproape o luna de Sarbja.Adam si scrie in postfata cartii mele cum ca a fost pentru prima data cand Belgradul nu a fost bombardat era daca nu ma insel a 47/a noapte desigur Adam scrie ca o imbratisare acel aspect.sa revenim.Deci frate greseala.Pleca nu venea.Apoi fiindca trecusera doar 15 minute am fost consternat sa aflu privind la tv dupa ce ne.au clatinat si pe noi/eram la receptia hotelului vedeam la tv pe postul local cum crainicul spune ca la Jagodina au fost loviti ai nostri cei dcu care de la care ne luasem ramas bun in urma cu 15 cu 20 de minute.Ca in 20 de minute se bombardasera 5 orase printre care si jagodina.Eu am fost cel care a transmis in tara la curierul zilei si daca nu ma insel la radio 21. da Sorine chiar au zburat cu masina si au cazut.A fost intradevar un miracol.poate gasesc pe undeva meseria de martor in care sunt fotografii cu masinile zdrobite.a fost repet uin miracol.apoi interviul de casre vorbesti facut de protv a fost cand au ajuns in tara tirziu..dupa ce relatasem cu lux de amanunte...in fine....sa nu te superi.am avut zeci de ocazii sa vin la...centru cum se spune...in presa....cu modestie iti spun ca am cateva premii la concursuri la care am batut rau baietii din presa centrala reportaj fotografie etc...un singur proces am avut in viata unul cu seful garzii financiare...la pierdut...sunt de principiul ca un gazetar curat unul bun unul normal nu trebuie sa aiba o suta de procese cum se tot lauda unii.iata de ce merg cu fruntea sus....au mai fost niste tipi din pitesti prin zona....e posibil sa faci o confuzie...unul daniel neamu si altul...nu i mai tin minte....stiu ce spun stiu ce fac si niciodata nu infloresc lucrurile.....sa ai o zi buna si tine minte ca ala florian silisteanu sau cum doresti sa i spui crede enorm in puterea cuvantului si de aceea niciodata nu lasa loc speculatiilor.serrvus batrane iti las un numar de mobil0734705532...interviul cu pendiuc a fost tirziu...tin minte ca am mers impreuna la prima tv si alte posturi..la Paunescu odata...eu, sabgh si Pendiuc. Primarul a uitat insa de noi in special de mine fiindca am lucrat cel mai mult...si asta benevol...in serbja a uitat cand a fost l;a cotroceni chemat...asta e viatza....mai stiu/si asta sa nu ti sune a lauda...stiu ca am ridicat o sala cu 700 de intelectuali in picioare in Belgrad cand in ziarul Politik a aparut invitatia catre toti scriitorii intelectualii sa vina parca....in slala mare a unui muzeu.....nu mai am cartea futu.i si am uitat....am fost invitat sa vorbesc acolo....adam m a invitat cand cu putin inainte vorbise ministrul culturii...las ca povestim daca doresti candva la o bere la un suc..ca doi oameni.servus
Cam aşa decurge totul.După acest ultim mesaj nu am mai primit de la Sorin Bogdan nici răspuns nici întrebare nici scuze. În urmă cu două zile am avut o discuţie cu Tudor Pendiuc, cu Christian Sabagh. Fiindcă nu mai am absolut nici-un exemplar din Meseria de Martor- de la mineriadă pe frontul din Iugoslavia, carte de reportaj bine primită la vremea respectivă, din care la emisunea Omul şi Cartea - Cristian Tabără aloca un spaţiu de mai bine de 5 minute volumului subliniind atunci, la superlativ, ca pe o reuşită încercarea mea de documentar - am fost nevoit să caut în bibliotecă.Există în bibiloteca din Cluj şi din alte cîteva oraşe. Dar nu asta contează. Există tentaţia printre jurnalişti, în mare parte printre unii de la capitală să se rotunjească în mici figuri, să sufle în pene ca bine să vadă lumea că au sosit pe gardul evenimentului şi că numai ei sunt în stare să facă faţă. Probabil că Sorin Bogdan a fost luat de val!Altfel sunt convins că bun om este mai cu seamă că ieri amicul Lucică Gheorghiu frumos mi+ a vorbit de timişorean.Cum spuneam contează altceva.Contează frate Sorin Bogdan să crezi în miracol.Fiindcă iată una din fotografii în care se vede clar maşina după peripeţiile aerului. Mai contează frate Sorin Bogdan să nu fii miştocar pe inima altcuiva şi nici să nu te caţeri pe idei de genul că un jurnalist este buricul pământului fiindcă ...nu se poate.Nu dau sfaturi doar că am avut bucuria de viaţă şi sunt convins că la fel ai păţit şi tu am avut bucuria de viaţă să ieşim din bocancul momentului vii şi ducători de veşti prin lume.Atenţie însă!După cum ştii CUVÂNTUL este cel mai de preţ dar de la Domnul.Să auzim de bine!
Meseria de martor
de la mineriadă pe frontul din Iugoslavia
Însemnările de faţă, mai ales „Lecţie din a muri“, le dedic FRATELUI MEU SÎRB, copiilor şi nepoţilor lui, ale căror imagini, surprinse în adăposturile de război, nu le voi uita niciodată!
Florian Silişteanu
Prefaţă
Un om fără astâmpăr
Au existat, există şi vor exista, pe lumea asta, oameni pentru care cea mai solidă rocă are valenţe de nisipuri mişcătoare şi, deci, nu pot prinde rădăcini în acel loc. Sunt inşi pe care nici o privelişte, oricât de minunată ar fi, nu-i reţine prea mult pornesc în căutarea alteia, ignorând eforturile căutării, parcă pentru a acredita ideea că mişcarea este singura lor raţiune şi alternativă la zăbava într-un loc. Omenii de acest fel au plămadă de exploratori. Fără temeritatea acestora, azi multe colţuri şi părţi de lume ne-ar fi rămas necunoscute şi, deci, Pământul ar fi fost mai mic!
Tot în această lume mai vieţuieşte şi o altă categorie de inşi – a acelora atraşi de pericolele rezultate în timpul confruntărilor unor grupuri umane insurgente. I-am numit pe reporterii de război, de răzmeriţe, de revolte. Un astfel de reporter îşi expune, cu bună-ştiinţă, viaţa ca oricare dintre cei implicaţi în conflicte armate sau violenţele unor civili răsculaţi. Spre deosebire de aceştia, reporterul, prin statutul său, nu are ca “arme” decât pixul şi aparatul foto. Puţină lume ştie că, pentru a fi bine informată, stirpea reporterilor de front a plătit un tribut cu asupra de măsură.
Ne întrebăm, atunci, de ce astfel de reporteri, deşi cunosc riscurile la care se expun, nu-şi schimbă meseria? Au ei, oare, inconştienţa caprelor care se caţără pe un vulcan, în căutarea unui lăstar mai dulce-amărui? Trăiesc ei misterioasa stare lăuntrică a lui Empedocle, care l-a determinat să se arunce în vulcan? Să fie vorba de o nebunie? O nebunie de rând, o nebunie sfântă?
Noi credem că este vorba de altceva. Fiinţă naratoare, ca şi scriitorul, reporterul, cel născut iară nu făcut, nu poate fi decât martor al timpului său antum, al său şi al celorlalţi. Dincolo de morală şi politică, actanţii unor confruntări belicoase scot la suprafaţă atavismele nivelate şi domesticite de secole de cultură şi civilizaţie. Un atavism ar fi eroismul. A fi martor la pulsaţiile eroismului este o ispită căreia nici un scriitor cu vocaţie, nici un reporter înnăscut nu-i pot rezista. Pentru aceştia riscul nu are nici o valoare inhibantă. În plus de aceasta, din relatările lor, un spirit analitic poate intui viitoarele manifestări ale fiinţei umane. Un călător fără de astâmpăr şi un reporter înnăscut este Florian Silişteanu. Cartea de faţă depune mărturie în acest sens. În ceea ce ne priveşte, noi credem că este chiar un început de maturizare profesională. Asumarea contingentului, până la servitute, îi poate conferi lui Florian Silişteanu puterea de a realiza reportaje care să aibă perenitatea operei cu valoare literară. Plămadă bună are! Este un om fără astâmpăr şi a ieşit la rampă cu prima carte de reportaje. Viitoarele cărţi, însă, vor trebui scrise trăgând cu ochiul şi urechea la cei doi monştri sacri ai reportajului: Hemingway şi Geo Bogza.
Aurel SIBICEANU
Capitolul I
MINERIADA 1999
- linia întîi -
Cinci ore de coşmar printre mineri
Camioane pline ochi cu scutieri
Ora 11.05, dimineaţa zilei de 18 ianuarie 1999. Nu stăm să comentăm decizia şefilor de a zbura în Valea Jiului. Nu e timp. Aruncăm în maşină aparate foto, reportofoane, celulare. Demarăm în trombă spre o lume despre care nu se mai poate aprecia în ce dimensiune este cuprinsă. Conduce fotoreporterul Adi Şerban. Rulăm cu 120 de km la oră, şi asta îmi dă emoţii. Am ieşit deja din Piteşti, aproape că trecem de Valea Ursului. Renunţăm să ne uităm după fuste, fiindcă ne trezim în faţa noastră cu un lung şir de camioane încărcate ochi cu soldaţi. Au căşti pe cap, stau înghesuiţi unul într-al-tul. Sînt scutieri. Toate numerele de înmatriculare ale maşinilor încep cu 21 B... Cîţiva dintre ei văd înscrisul cu „Presa“ care stă lipit de parbrizul Daciei cu care călătorim. Doi-trei soldaţi ridică bastoanele, dîndu-ne parcă de-nţeles că deşi presa este a patra putere în stat, astăzi ea le aparţine. Depăşim cele zece camioane şi ne continuăm drumul. Ceva ne spune că soldaţii merg să întărească trupele care barează calea ortacilor.
O ceaţă deasă şi grea coboară peste noi la intrarea în Zamfireşti. Mai sînt 35 de km pînă la intersecţia de la intrarea în Vîlcea, acolo unde vom face stînga spre Tîrgu Jiu. Surprinzător, dar contrar obiceiului, pe şosele nu e nici urmă de poliţişti. „Ţi-e frică, mă, Moromete, de mineri?“ - îl întreb la un moment dat pe fotoreporterul nostru, Adi Şerban. Zîmbeşte şi dă de înţeles că da. Ceasul arată 11.35. Sîntem singura maşină care rulează pe şoseaua occidental asfaltată. Primul jandarm întîlnit se află în intersecţia drumurilor, dintre care unul duce la Tîrgu Jiu. Încă 110 km şi ajungem în oraşul unde totul clocoteşte. Ceasul arată ora 13,00. Încercăm să prindem la radio un post de la care să aflăm unde au ajuns minerii. Totul este bruiat. Nu ştim de ce şi de cine.
În faţa Prefecturii, poliţiştii tremură
Ora 13.35. Pe pancarta din stînga drumului scrie Tîrgu Jiu. Ne trec cîţiva fiori, pielea se face de găină. Aflăm că primele sute de mineri abia acum intră în Piaţa Prefecturii. De-o parte şi de alta a străzii, mii de oameni aşteaptă în tăcere să se întîmple ceva. 13.55. Îşi fac apariţia primele autobuze cu mineri. Eşarfe negre flutură aerul rece. Undeva pe marginea trotuarului o bătrînică plînge, parcă jelind. Ceva mai încolo, unde începe un lung cordon de poliţişti, un copil face pipi, ascuns după fusta mamei. „Murim, luptăm, pe Cozma-l apărăm“. Încep să se audă primele slogane. „Minerii şi ţara şi-au pierdut răbdarea“. Sîntem deja în Piaţa Prefecturii. Peste 500 de poliţişti formează un lung cordon care desparte mulţimea curioasă de grupurile din ce în ce mai mari ale minerilor. În cîteva minute nu mai ai loc să arunci banul. Estimăm circa trei mii de ortaci. Ora 14. Ne găsim alături de cîţiva reporteri ai B.B.C.-ului şi ai unor televiziuni naţionale. Dumnezeule, dar ne aflăm chiar în faţa Prefecturii, într-un cerc, în faţa noastră întinzîndu-se o mare de oameni. „De-mi-sia, de-mi-sia...“ Mulţimea este din ce în ce mai furioasă. Ea strigă înflăcărată mai departe „Ţapule, nu uita, va veni şi ziua ta“. 14,08. Abia reuşim să auzim ce ne întreabă redactorul şef la telefon. Apare pentru prima dată Romeo Beja. E destul de calm. Ridică mîna în semn de linişte. Minerii îl ascultă. „Aţi avut probleme după emisiunea cu dl Tucă?“, întreb deodată. Se uită la mine şi-mi spune că nu. Pe urmă vrea să le spună ceva minerilor, dar este întrerupt de glasul ortacilor. „Cozma, nu uita, noi sîntem puterea ta!“ În sfîrşit, se face un pic de linişte. Romeo Beja n-are megafon. Răcneşte din tot sufletul: „Vreau să-nţelegeţi că maşinile s-au reîntors să aducă toţi ortacii noştri. Aşteptăm adunarea tuturor liderilor de sindicat atît din Olt, cît şi din Valea Jiului, după care în scurt timp vom lua deciziile corespunzătoare“.
„Ne-au împuşcat în defileu“
Zvonul că a sosit şi Cozma scurtcircuitează toată suflarea, mineri, ziarişti, poliţişti. Profit de spaţiul creat în jur şi pun reportofonul unui miner. E obosit, n-a mîncat, zice el, dar s-a ţinut tare. „Au tras în noi, domne, azi-noapte“. Scoate un glonţ şi cîteva cartuşe goale pe care ni le arată. Mulţimea vede şi ea şi începe să comunice din aproape în aproape. Ca fulgerul se-ntinde vorba despre glonţ, motiv pentru care miile de ortaci încep din nou să scandeze „Teroriştilor, teroriştilor...“ Continuu discuţia cu minerul meu. Abia de înţelegem ce spune. „Toată noaptea am rămas în defileu. Ne-au încolţit. Eu n-am căzut. Le-am luat bastoanele. Acolo, la ultimul baraj, ne-am luptat. Au aruncat din elicopter cu lacrimogene, au şi tras în noi. Noi nu cedăm...“ Un puştan blond se bagă şi el în vorbă „Nu, nu vom ceda“. Aflu că are 18 ani şi că este decis să meargă pînă la capăt. „La dorinţa lui Dejeu, am scăpat de defileu“. Toată mulţimea strigă într-un singur glas: „Jos Guvernul!“
Cozma vorbeşte mulţimii
Ora 14.10. Miron Cozma ajunge în fine în fruntea mulţimii. E purtat pe braţe. Ne despart doar cîţiva centimetri de el. Din gura lui ies aburi. Îi este frig şi frică. Scrutează atent ce şi cine este în jurul lui. Primele lui cuvinte, rostite într-o portavoce, sînt: „Fraţilor, ţin să vă mulţumesc şi să vă spun că fără voi nu cred că ieşeam din defileu“. Mulţimea îi mulţumeşte şi ea. „Murim, luptăm, pe Cozma-l apărăm“ „Vreau să le mulţumesc celor din Sadu care au fost alături de noi...“ „Să nu uitaţi, minerii sînt fraţi“, spun în replică minerii. Cozma mulţumeşte în continuare locuitorilor care au fost alături de ortaci, încurajîndu-i, dîndu-le pîine şi apă minerală, moment tocmai bun ca ortacii să strige „Cinste lor“. În timp ce Miron Cozma le spune că acolo, la Tîrgu Jiu, se va hotărî ce decizii finale se vor lua, ne facem loc cu greu în Prefectură. Poliţişti, gardieni, ziarişti stau şi discută în şoaptă. Aflăm, trăgînd cu urechea la cîţiva poliţişti, că va ieşi bai mare, că minerii primesc bani, alimente, pături de la diferite organizaţii, de la minele care nu s-au angajat în grevă. Urcăm la balconul Prefecturii. Tragem cîteva poze. Mai sînt cîţiva paparazzi. „Aţi minţit poporul cu televizorul“. Cei cîţiva cameramani de lîngă noi se retrag şi la fel facem şi noi. Cîteva pîini rotunde se îndreaptă spre feţele noastre. Primim pe hol un comunicat semnat, se spune, de Ion Iliescu. Dar nu este semnat. „Am ajuns în ţara noastră să n-ai dreptul la o pîine, să nu poţi să munceşti cinstit“ - spune în continuare ortacul şef Miron Cozma, îndemnîndu-i pe mineri să strige „Ruşine, ruşine...“
„Bucureşti, Bucureşti!“
E aproape 14,30. Miron Cozma cere să i se aducă o staţie pentru a putea fi auzit de cei peste opt mii de mineri prezenţi în piaţă. La un moment dat, este invitat să intre în prefectură. Dar mulţimea nu-l lasă. Le este teamă ca nu cumva să tragă şi să-l omoare. „Am să-l întreb pe preşedintele României dacă, potrivit articolului 82 din Constituţie, o să ne primească....“, însă mulţimea nu-i dă voie să continue şi strigă furioasă „Bucureşti, Bucureşti!“ Cozma le spune că preşedintele va avea ocazia să simtă ce înseamnă unitatea minerilor din România.
Opt mineri au murit?
E ora 16,00. Un elicopter survolează văzduhul la o înălţime foarte mică, atît de mică încît se văd piloţii. Fluierăturile se fac auzite, vacarmul ne asurzeşte. Se bănuieşte că Dejeu ar fi cel care îi urmăreşte din elicopter şi, imediat, bucăţi de pîine zboară spre pasărea de oţel. Dar nici una n-o ajunge. „Minerii şi ţara şi-au pierdut răbdarea“. Mulţi dintre minerii de lîngă noi spun că au parcurs pe jos 80 de kilometri. Că au murit opt mineri şi că vor ajunge astăzi la Bucureşti. Că doar nu-i împuşcă şi că mulţimea, poporul au ajuns la limită. Şi ne mai zic că de această dată ei vor fi patronii, aşa, ca să se ştie. E destul de tîrziu. Ne grăbim să prindem ediţia. Drumul e lung, atît de lung încît ne gîndim cu groază ce se va întîmpla prin localităţile care vor trebui, volens-nolens, să suporte tropăitul disperat al minerilor. Sosesc autobuzele dinspre minele Albeni şi Seciu. Ne interesăm discret la cîţiva poliţişti cam ce traseu cred ei că vor parcurge minerii. Varianta cu Craiova nu este în plan. Se pare că Vîlcea şi Piteştiul există încă pe harta ortacilor. Ce urmează...?
Martor la luptele din prima linie
Miercuri, 20 ianuarie, ora 17.50. Sîntem cocoţaţi undeva, pe dealurile din Costeşti-Vîlcea, la primul baraj. Este frig, trebuie să redactez rapid, pentru ca materialul să prindă ediţia. Să o luăm pe firul evenimentelor de astăzi.
Panică la Morăreşti
Ora 11.30. Morăreşti. Este locul unde avem ocazia să vedem primele cinci autobuze care se întorc goale, cu geamurile sparte. Sînt cele pe care le-am reperat marţi, în timp ce duceau scutierii. Numerele lor de înmatriculare încep cu 24-B. La hotarul cu judeţul Vîlcea sîntem opriţi de primul baraj. Ceaţa se lasă tot mai jos, tot mai grea. Trei subofiţeri de la Serviciul Circulaţie ne fac semne disperate să oprim. Sîntem lăsaţi apoi să trecem. Vestea că minerii vor ajunge la Bucureşti i-a descurajat pe toţi patronii localurilor de pe marginea drumului. Oamenii şi-au închis tarabele.
Trei kilometri de maşini
Ajungem la Govora la ora 13.17. Un alt echipaj de la Circulaţie ne opreşte. Maşinile din faţă ne avertizează din faruri. Ceva se întîmplă. Ofiţerii văd semnul „Presă“ de pe maşină şi ne dau drumul mai departe. Unii cetăţeni au tras obloanele la case, alţii îşi încuie porţile. Ora 13.20, Bîrlogu. Grupuri de curioşi stau pe marginea drumului. Grosul mulţimii e în intersecţia care duce spre Bărbăteşti. Ora 13.45. Satul Gumeşti. Peste 30 de maşini de scutieri sînt parcate pe marginea drumului. Dumnezeule ! Dar nu sînt numai 30... Se întind pe o distanţă de 3 km. Sînt peste o sută, dar maşinile sînt goale. Realizăm că singura maşină care merge spre locul luptelor e a noastră! Ora 14.20. Costeşti. În faţă se întinde o imagine de război. Sute de scutieri au împînzit drumul, pădurile, copacii, rîpele. Soldaţii sînt calmi. Unii fumează, alţii discută despre părinţii lor din Botoşani care stau cu frică. Maşina subprefectului de Vîlcea e parcată în spatele unui camion. Aflăm că sînt 3.000 de scutieri. Se presupune că minerii vin cu 76 de autobuze. După ce parcurgem un kilometru, vedem că şoseaua e blocată cu o imensă traversă de beton. Tragem cu ochii la scutieri. Au bastoane, cîini şi arme pentru lansarea grenadelor lacrimogene. O grenadă poate ajunge la peste o sută de metri.
„Un soldat de-al nostru face cît cinci mineri“
Ora 14.40. Prefectul de Vîlcea, Nicolae Curcăneanu, se află printre soldaţi. „Avem un plan de acţiune în această zonă, stabilit aseară în cadrul Comandamentului împreună cu trupele de Jandarmi şi Poliţie. Nu avem ce negocia cu minerii, sînt nişte oameni care, ilegal, se deplasează către Bucureşti“. La cîţiva paşi de noi se află generalul Lupu: „N-avem probleme. Sîntem hotărîţi să nu cedăm. Un soldat de-al nostru face cît cinci mineri. Dar ce, aţi început să faceţi pariuri?“. Zvonurile despre mineri apar din cinci în cinci minute. Se spune că sînt nervoşi şi agitaţi. Ei se află la Ciuperceni. Apar şi iscoadele. Se deconspiră. Au telefoane celulare, cu care transmit informaţii despre trupele de jandarmi. Ora 14.50. Apare primul elicopter. În faţa barajului sînt deja 50 de oameni căzuţi ca din senin. Au coborît dintr-un autobuz... Cer 30 de mii de lei, decontul biletului pentru rată. Că nu-şi mai pot continua călătoria.
„Pe ei, pe ei, pe mama lor!“
Ora 16.00. Primele lupte. Sînt 60 de mineri. Unul este beat şi agită o sacoşă pe deasupra soldaţilor. Rîndurile se îngroaşă. Înjurăturile curg lanţ. Scutierii înaintează prudent, pas cu pas, bătînd cu bastoanele în scuturi. Minerii sînt respinşi. Este ora 16.50. Se spune că minerii sînt la o distanţă de numai 5 km. Ora 17.10. Colegul nostru, Miron Trache, tizul lui Cozma, ne transmite prin celular de la Milostea că minerii sînt paşnici şi aşteaptă maşinile cu alimente de la Petroşani. 17.30. Minerii revin, luptele continuă. Atacatorii se retrag. Soldaţii sînt din ce în ce mai întărîtaţi. 3.000 de scutieri strigă: „Pe ei, pe ei, pe mama lor!“. Grupul de mineri se repliază. O femeie cu un copil în braţe plînge. Se împiedică şi cade. Este ora 17.50. Liniştea se lasă peste locul bătăliei. Pentru cît timp, oare?
Interviu cu Miron Cozma, în prima linie a luptelor
La ora 15.30, minerii s-au adunat la Milostea, intersecţia dintre drumurile ce duc spre Craiova, Tîrgu Jiu şi Rîmnicu Vîlcea. Con-voaiele de mineri soseau continuu de la Tîrgu Jiu, Lupeni, Berbeşti, Alunu şi Seciuri. Unii dintre cei prezenţi erau plecaţi de acasă de luni dimineaţa. Nopţile precedente le-au petrecut în Defileul Jiului, în Sala Sporturilor din Tîrgu Jiu sau în autobuze. După ce au fost aprovizionaţi cu alimente de către localnici sau patroni din Valea Jiului, minerii s-au deplasat, în jurul orei 17.00, către Horezu. Pentru că era foarte frig afară, horezenii le-au adus ortacilor un camion plin cu anvelope uzate, pentru a se încălzi în timpul nopţii. După sosirea liderilor de sindicat, Miron Cozma a susţinut o conferinţă de presă ad-hoc. Eu, „naşul“ Cristi Neguţ, George Trache, Ion Eftime şi Val Nicolau sărim cu întrebările.
- Domnule Cozma, ce sindicate sînt alături de dumneavoastră?
- În numele tuturor liderilor de sindicat, vreau să vă spun următoarele: La această oră, sînt prezenţi mineri din Valea Jiului, Uniunea Federaţiilor Sindicatelor Lignit Oltenia, liderii minerilor din Confederaţia Meridian şi liderii minerilor de la Solidaritatea 92, fosta Regie a Cuprului Deva. Bineînţeles şi alte sindicate: Bălan, Moldova Nouă, sindicatele din Munţii Apuseni, mina de aur Gura Barza şi multe alte sindicate. Primul ministru nu ne bagă în seamă
- Aţi fost acuzat că nu acceptaţi dialogul. Care este realitatea?
- Am propus guvernului să ducem tratative şi s-a acceptat din partea noastră ca acestea să fie ţinute la Rîmnicu Vîlcea, dar nici pînă la această oră nu am primit vreun răspuns în care să se specifice data şi ora. Este ora 20,30 şi ne aşteptam ca dl prim-ministru, care este deschis pentru dialog, să ne transmită pînă la această oră că va dialoga cu noi, la Rîmnicu Vîlcea, aşa cum a dorit dînsul. Am spus da, Rîmnicu Vîlcea, din dorinţa dînsului am spus. Da, ne oprim aici, din acelaşi motiv, iar dînsul nu a stabilit încă ora. Bănuiesc că la această oră, primul ministru cu echipa guvernamentală se duc să se culce, iar ai noştri îngheaţă de frig de cîteva zile, unii dintre ei fiind răniţi, din cauza primirii „călduroase“ pe care am avut-o în Valea Jiului. Am înţeles că ne mai aşteaptă încă o primire la fel, aici, pe drumul spre Rîmnicu Vîlcea. Nu ne impresionează, noi sîntem cu mîinile goale, cu piepturile goale, să ne împuşte, să ne omoare pe toţi, să pună pe noi şi cîinii pe care i-au pregătit. Am înţeles că vor să aducă şi de la Constanţa TAB-uri. Să le aducă, să ne omoare pe toţi. Cert este un singur lucru: revendicările noastre nu sînt revendicări politice, să fim foarte clari, şi am mandatul liderilor sindicali să spun acelaşi lucru.
- Care este natura acestor revendicări?
- Revendicările noastre se referă efectiv la locurile de muncă, la salarii, la o strategie coerentă care să fie stabilită împreună cu Guvernul României în ce priveşte mineritul la nivel naţional, deblocarea financiară, pentru că sînt în acest moment companii din sistem care au de încasat 1.500 de miliarde şi, de asemenea, dorim ca, într-adevăr, cei care au încălcat legea să răspundă, deoarece s-a ajuns într-o situaţie disperată, o situaţie pe care noi nu am agreat-o, nu am creat-o şi care a fost provocată tocmai de lipsa de dialog. În condiţiile în care minerii din Valea Jiului au stat două săptămîni în grevă şi colegii noştri au negociat nouă zile la Bucureşti, nu ştiu ce altă deschidere mai largă spre dialog ar putea exista. Cu toate acestea, iată că astăzi, ajungînd aici, tot noi sîntem cei care rămînem deschişi către dialog. Dacă în această seară domnii vor merge să se culce, eu nu pot să-mi bat joc de ortacii mei, care vor sta afară şi vor îngheţa de frig. Era timp suficient de la ora 15 pînă acum să ia legătura cu noi, pentru că ei au elicoptere, au tot felul de posibilităţi, nu ca noi, iar de la Bucureşti la Vîlcea nu e o cale foarte lungă. Au tot felul de maşini guvernamentale, prezidenţiale, maşini ultraspeciale. Oamenii care se solidarizează cu noi sînt răniţi şi omorîţi.
- Ce veţi face dacă pînă mîine dimineaţă Guvernul nu va accepta propunerea de dialog?
- Dacă nu vin, mîine dimineaţă, am mandatul colegilor mei, plecăm spre Rîmnicu Vîlcea, cu tot riscul, cu toate blocadele care sînt acolo, indiferent ce se întîmplă. Anunţăm pe această cale că în partea cealaltă a baricadei sînt deja minerii din Munţii Apuseni. Am fost
anunţat de liderul de sindicat Uţuleac, care este la Topologu şi stă acolo în aşteptare, şi, în momentul în care vom porni, vor porni şi ei către noi. Vreau astfel să le mulţumesc cetăţenilor de la Horezu, care, ca şi peste tot pînă acum, au fost alături de noi. La Sadu s-a întîmplat ce s-a întîmplat.
- Ce anume?
- Acolo, după ce au plecat minerii oamenii au fost decimaţi, au intrat în casele lor, au intrat peste ei în curţi. Au fost două fetiţe rănite foarte grav. Dacă asta se numeşte democraţie şi libertate, noi nu o vrem! O asemenea libertate şi o asemenea democraţie, anunţăm public, să o ţină pentru ei!
- Cum v-a primit populaţia din Horezu?
- Colegii noştri vor mai veni din direcţia cealaltă şi ne vom întîlni la acel baraj făcut la Costeşti. Avem sprijinul cetăţenilor de aici, de la Horezu, care ne-au spus că vor merge cu noi în număr considerabil, 15-20 de mii. Să ne omoare pe toţi Guvernul ăsta!
- Aţi primit mesaje de solidaritate?
- Aş vrea să le mulţumesc pentru gîndurile bune, pentru că am primit mesaje de la vîlceni, unde prefectul a zis că nu sînt cu noi. Am primit mesaje de la Braşov şi de la Piteşti. Ne-au anunţat că vor veni către noi. Nu sîntem singuri, să fie foarte clar.
- Ce e cu autobuzul de copii cu care se zice că deschideţi coloana ca să nu se tragă?
- Este cea mai sfruntată minciună pe care o puteau scorni. Nu este pentru prima dată cînd s-au creat asemenea diversiuni. Dumneavoastră aţi fost cu mine. Aţi văzut undeva copii? Nu au fost copii. Celor care au lansat o asemenea minciună le este în caracter. Din 1996, de cînd au cîştigat prin minciună alegerile, pînă acum, numai minciuni ne-au dat.
- De la sindicatele argeşene aveţi vreun semnal?
- Am aceeaşi încredere în ei, pe care au avut-o ei în noi. Să ne amintim de 1992, cînd am făcut acţiuni comune, cînd toată Dacia, Cîmpulungul au fost alături de noi şi am făcut acţiunea aceea împreună, pe vremea cînd era prim-ministru Stolojan, şi acţiunile atunci au fost reuşite datorită solidarităţii sindicale care a existat. Eu sînt convins că această solidaritate există şi acum, întrucît am primit de la Dacia un comunicat prin care dînşii se solidarizează cu noi şi le mulţumim foarte mult pentru acest lucru. Cine va trage în noi va da socoteală mai tîrziu.
- Biserica v-a sprijinit în vreun fel?
- Biserica ne-a trimis aici lumînări şi le mulţumim. Ne aşteptam ca de acolo, de sus, mult mai sus, să primim un sprijin mai mare, avînd în vedere că minerii în această ţară au făcut biserici. Aşteptam, că şi noi sîntem creştini, cu adevărat, nu ca cei de la putere, care îşi spun creştin-democraţi.
- Cine ţine legătura cu Guvernul?
- Noi avem pe preşedintele executiv al Confederaţiei la Bucu-reşti, deoarece, tot în ideea de a fi deschişi la dialog, am lăsat o comisie acolo, dar se pare că domnii de la Guvern nu vor dialog, au încercat tot felul de diversiuni ca să poată interveni în forţă.
- E adevărat că aţi cerut demisia Guvernului şi alegeri anticipate?
- Din cîte cunosc, poziţia noastră a fost mai moderată. Poziţia celorlalte confederaţii este mult mai dură. Probabil nu cunoaşteţi comunicatul CNSLR Frăţia şi al Confederaţiei Meridian. Am înţeles că unele confederaţii cer alegeri anticipate, în condiţiile în care se intervine în forţă împotriva noastră, în condiţiile în care nu sînt respectate anumite principii ale democraţiei autentice şi libertăţile cetăţeneşti fundamentale. Facem apel la cei care conduc Jandarmeria şi Poliţia să nu uite că cei care au tras în 1989, acum sînt prin procese, pentru că au folosit armamentul împotriva populaţiei. Să nu uite că domnilor de la putere eu nu le mai dau nici o şansă la alegerile următoare, din 2000. Vor răspunde atunci atît ei, cît şi cei care acum conduc Jandarmeria şi Poliţia şi se pun nu în slujba legii, ci în slujba unor neaveniţi, în slujba unor oameni fără scrupule, oameni care încalcă flagrant legea.
* La această discuţie au mai participat Constantin Neguţ şi Miron George Trache.
Zeci de răniţi în tabăra jandarmilor
21 ianuarie 1999. Nu, nu este o zi ca oricare alta. Istoricii vor avea grijă. 21 ianuarie este ziua în care s-a inaugurat un pod strîmt şi urît, podul ce duce spre iad, podul peste care minerii, cu lămpaşele stinse, au reuşit să găsească drumul pe care, cu grijă, cele cîteva guverne care au cîrmuit pînă acum România au uitat, se pare, să-l lumineze, să-i acopere gropile moştenite. 21 ianuarie, o zi pe care Dumnezeu n-a vrut s-o scoată din calendare. 21 ianuarie, ziua cea mai lungă a anului, zi în care o echipă a Curierului zilei a trăit şi murit în acelaşi timp alături de ziariştii de pe aproape toate continentele, martori oculari ai unei lupte ce a lăsat în urmă morţi şi răniţi, ostateci, durere şi scîrbă, dispreţ şi speranţe, pentru unii deşarte, pentru cei mai mulţi împlinite.
Dimineaţa, la barajul Costeşti
Dimineaţa, ora 5 fix. Au trecut abia cîteva ore de cînd ne-am despărţit de Miron Cozma, de ortacii lui, şi acum iată-ne din nou la drum. Fotoreporterul Adi Şerban aşteaptă de zece minute la scara blocului. „Mişcă, bătrîne, dracului, că acuş începe războiul!“. Trecem la iuţeală prin redacţie, înşfăcăm vreo 10 ziare şi-o tăiem. Cunoaştem drumul ca-n palmă. E întuneric, e ceaţă. Şi pe deasupra mai e şi frig. L-am luat şi pe Trache cu noi, noul nostru coleg. E prima lui ieşire, aveam să aflăm mai tîrziu, adevărata ieşire şi pentru noi. Nimeni nu scoate un sunet. Prin minte ni se plimbă ortacii lui Cozma. Sînt paşnici. Oferă flori trecătorilor. Pe noi, ziariştii, ne iau în braţe şi ne pupă. Ne trezim din vis cînd maşina se învîrte ca titirezul, undeva pe Dealul Negru, într-o curbă. N-am de lucru şi mă trezesc vorbind despre o idee la care tind să cred că s-a gîndit şi Cozma. Minerii cîntînd „Deşteaptă-te, române“, scutierii făcînd un culoar, minerii trecînd mai apoi printre ei şi tot aşa... Cu o seară înainte, la Horezu, cumpărasem un ceas electronic, care a costat 12 miare. L-am dichisit la butoane aşa de bine încît eram siguri că la fix 7.57 aveam să parcăm maşina undeva pe o uliţă, la doar cîţiva metri de barajul de la Costeşti. Soldaţii abia ce s-au dezmorţit. Au dormit în maşini unii, alţii înfofoliţi în pături. Cei mai vioi dintre ei înfulecă codri de pîine peste care au aruncat brînză topită şi bucăţi de carne. Aproape 30 de milioane pe zi însumează cheltuielile cu desfăşurarea trupelor la Costeşti. Ne aducem aminte că în straiţele noastre se găseşte Curierul zilei. „N-aţi vrea să citiţi ceva?“ îi întreb oarecum încurcat pe scutieri. Corul bărbaţilor răspunde la unison că da. Cîţiva cameramani se arată interesaţi de cititul presei şi chiar o fac cu ajutorul teleobiectivelor. Tragem cu urechea şi ne bucurăm tare mult atunci cînd despre ziarul nostru se vorbeşte la superlativ.
Patru mii de scutieri şi şapte mii de mineri
Ora 8.35. Estimăm efectivele la circa 4.000 de scutieri. De partea cealaltă a barajului încep să apară autoturisme, parte din ele fiind recunoscute de gazetari ca fiind iscoade. Abia apucă să oprească, cîţiva scutieri mai vînjoşi nedîndu-le voie să staţioneze. Un fel de linişte pune stăpînire peste întreaga zonă. Mai nou îşi fac prezenţa inşi care susţin că locuiesc în satul vecin, dar care nu pot prezenta la control nici un fel de act de identitate. La 9 şi 12 minute zvonul că minerii s-ar putea să negocieze după-amiază, la Vîlcea, creează printre ziarişti un fel de dezamăgire. După cîteva minute primim pe celular de la colegul nostru Miron Trache, aflat la 7 kilometri distanţă, în tabăra minerilor, primele veşti. „Sînt 120 de autobuze aici, pe podişul de la Horezu, chiar la ieşirea spre Tîrgu Jiu. Peste 60 de maşini au motoarele pornite. Vor alimenta în cîteva minute, după care se pare că vor pleca spre barajul Costeşti“. Ora 9.36. Îşi face apariţia prima salvare. Are numărul 31-VL-2809. Şoferul afişează un zîmbet protocolar. El ne spune că minerii s-au îmbarcat şi că vor pleca curînd. „Sînt peste 7 mii de suflete. În vreo oră sînt aici (barajul Costeşti - n.n.) poate chiar mai mult, fiindcă nu toţi minerii merg repede“. Tot sosind unul cîte unul, ba localnici, ba mineri, ne dăm seama că ceva-ceva nu e-n regulă. Sînt calmi, unii dintre ei puşi pe şotii, încercînd să imite ori cîntecul cocoşului, ori pe cel al găinii. Sună ca naiba, dar ei sînt convinşi că sînt meseriaşi şi rîd de mama focului. Mustăcim şi noi, însă ni se opreşte în gît. „ Băăăă, ziariştilor, bă, aici nu se va mai
numi Valea Costeşti, ci Valea Plîngerii“. Nici nu bănuiam la acea oră că va fi chiar aşa.
Zece mii de grenade lacrimogene aşteaptă să fie lansate
După ora 10,30, lucrurile încep să capete dimensiuni din ce în ce mai clare. Din cinci în cinci minute apar maşini în care se înghesuie iscoadele ortacilor. Scutierii încep şi ei să se agite. De şolduri le atîrnă genţile în care se găsesc măştile de gaze. Pe umeri stau agăţate puştile aruncătoare de grenade lacrimogene. În mîinile lor îngheţate de frig îşi fac uneori apariţia agende minuscule în care notează numerele de înmatriculare ale maşinilor care vin cu minerii aflaţi în recunoaştere. Preţ de o jumătate de oră tragem un raid de la un capăt la altul al barajului. Din 50 în 50 de metri se văd stivuite lăzile în care se găsesc grenadele lacrimogene de diferite calibre. După un calcul estimativ, ajungem la concluzia că în dotarea scutierilor se găsesc peste zece mii de astfel de mijloace de luptă.
Se măreşte numărul celor care vin cu maşinile la baraj. Par puţin nervoşi. Scutierii se încălzesc bătînd cu bastoanele în scuturi. Înjurăturile de mamă la adresa soldaţilor şi ofiţerilor aflaţi în dispozitiv nu întîrzie să apară. Trecem dincolo de baraj şi ne postăm în preajma celor care cască gura. „Tot poporul este ridicat. Degeaba le puneţi minerilor în spate toate relele. Vă creştem c-o pîine amărîtă şi voi ne omorîţi. De la noi luaţi banii...“ spune unul dintre cei aflaţi chiar la un pas de noi. „Voi veţi face comuna asta martiră. Huooooo, huooooo! Voi n-aveţi copii acasă?“ Spiritele încep să se aprindă. „Umpleţi puşcăriile cu noi, că sîntem criminali sau ce sîntem... Păi, Ceauşescu a făcut colectivizarea în ‘56 cu oameni care n-au avut minte. Aşa vreţi voi să faceţi privatizarea... cu oameni fără pregătire... Noi nu-l părăsim pe Cozma, aşa să ştiţi! Noi sîntem civili, nu ca voi... Băi, beliţilor, Braşovul este de partea noastră. Ajungem în Bucureşti, ajungem sigur“.
„Nu sînteţi români, nu sînteţi români!“
Discuţiile se aprind din ce în ce mai tare. Scutierii dau semne de nelinişte. Obrajii minerilor sînt din ce în ce mai îmbujoraţi. Ei continuă să întrebe „cum de Ceauşescu a putut să facă dintr-un popor care umbla în opinci nişte adevăraţi constructori şi ăştia de după 1989 n-au făcut nimic, ba, mai mult, chiar au stricat ?“
Ora 11.25. De parcă n-ar fi fost de ajuns minerii, pe capul scutierilor se aşază o ceaţă din ce în ce mai deasă. Îl interpelăm pe generalul Lupu. Pare nervos. „Cum de au reuşit minerii să vă păcălească în defileu?“ - îl întreb. „Nu ştiu, nu mă mai întrebaţi că nu ştiu...“
12.08. Primul camion cu mineri îşi face apariţia. Fotoreporterii români şi străini parcă încearcă să doboare recordul la suta de metri. Sîngele ne clocoteşte în vine. Un claxon prelung ne face să ne zbîrlim. Ecoul acestuia face să tresară tabăra scutierilor, pentru o secundă intrată în amorţire. Număr la repezeală grupul ortacilor. Sînt 53. „Nu sînteţi români, nu sînteţi români!“ strigă ei din ce în ce mai tare.
12.27. Minutele par secunde. Sînt peste o sută de mineri. Ameninţările sînt din ce în ce mai dure. În replică, scutierii strigă şi ei la unison „Murim, luptăm, de-aici noi nu plecăm!“.
Primul asalt este respins
Colegul nostru de echipă, Miron Trache, aflat în tabăra minerilor, ne dă din nou veşti. „S-ar putea să fie mai mult de 3 mii de mineri. Ai grijă.“ ne transmite emoţionat Trache.
13.54. Diversiunile încep să apară. Minerii ar fi la o distanţă de aproape un kilometru, dar cine poate să ştie?
Ora 14. Peste 250 de mineri au format un grup compact. Unii dintre ei ascund pietre în buzunarele hainelor. Comandanţii de plutoane ai scutierilor fumează ţigară de la ţigară. Se enervează din orice. Dar soldaţii nu par să se sinchisească prea tare. Grupul de mineri se apropie pas cu pas de baraj. Huiduielile nu încetează. Înjurăturile la adresa guvernului curg lanţ. 14,10. Primii 30 de scutieri ies prudenţi din dispozitivul barajului. O ploaie de pietre se abate dintr-o dată asupra celor care au ieşit să răspîndească ortacii. „Feri- ţi-vă, feriţi-vă!“ se adresează scutierii ziariştilor. N-avem noroc de adăpost. Ne ferim care cum putem. Bolovanii de granit sînt de mărimea pumnului. Se trag primele salve cu grenade lacrimogene. Un nor imens de fum stăpîneşte dintr-o dată văzduhul. Paparazzii nu se tem. Doar d-aia au venit din lumea întreagă, să filmeze şi să pozeze, să mai pună în albumul lumii cîteva imagini despre România. Minerii se retrag încet, dar sigur. Prin văi, pe şosea, pe după garduri. Sînt furioşi de-a binelea. La fel şi noi. Unul din bolovani ne seceră picioarele şi ne face să-ngenunchem. Peste tot numai cartuşe şi pietre. Scutierii se retrag victorioşi. Cîteva minute de pace. Timp în care aflăm că parbrizul maşinii colegilor de la Radioteleviziunea Piteşti a fost spart.
Pietroaiele fac victime
Ceasul arată 14.31. În timpanele noastre răzbat sirenele şi claxoanele a zeci de maşini. Se aud din ce în ce mai tare, mai aproape. Minerii prezenţi la faţa locului stau în expectativă. Se vede că le este teamă, dar sunetul claxoanelor se aude şi mai tare, şi mai aproape. Scutierii, parte dintre ei soldaţi aflaţi în prima lor misiune, aproape că tremură. În ochi li se citeşte teama şi strîng cu putere paturile puştilor. Comandanţii lor observă acest lucru, dar nu au timp să mai facă ceva. Peste 400 de mineri şi-au făcut apariţia. Cei care se refugiaseră mai devreme prin văi prind curaj şi încep să escaladeze. Grupul abia sosit urcă cu repeziciune panta spre baraj. Sînt la doar trei sute de metri. Au pancarte pe care scrie mare: „Noi murim de foame, voi ne daţi bastoane“. Minerii avansează în grup compact. Scutierii încep să tropăie. Avansează pas cu pas, încercînd să evite pietrele care parcă au fost aruncate toate deodată din aceeaşi mînă. Al doilea tir de grenade îşi face apariţia. Se aud ţipete. Cîţiva reporteri se împiedică, nu mai pot vedea din pricina gazului care pur şi simplu îi face să lăcrimeze. Peste 50 de scutieri au cîştigat în doar trei minute aproape o sută de metri din teritoriul de luptă al minerilor. Pietroaiele minerilor au făcut deja primele victime. Doi scutieri poartă pe braţe trupul aproape fără suflare al unui ofiţer. Din cap i se scurge cu repeziciune un şuvoi de sînge. Pe partea stîngă, în pădure, se creează primele nişe. Minerii au, se pare, o schemă de atac specifică lupilor atunci cînd hăituiesc, atacă din toate părţile.
Barajul a căzut
Ora 15.15. Un al treilea atac are loc la numai cîteva minute după ce alţi scutieri sînt aduşi în stare de inconştienţă. Numărul minerilor a crescut brusc la cîteva mii. Se aud şi chiar se văd coborînd din toate părţile. Se creează panică printre scutieri. Sînt dezorientaţi de-a binelea. Nici noi nu sîntem mai presus, dar continuăm să ne facem treaba. După vaietele care se aud prin pădure ne dăm seama că şi-n rîndurile minerilor sînt victime. Vîntul îşi schimbă dintr-o dată direcţia, astfel încît tot fumul de la grenade se răspîndeşte în jurul taberei de scutieri, sufocîndu-i. Pietrele cad din toate direcţiile. Soldaţii nu mai văd şi nu se mai pot feri. Au intrat de-a binelea în panică şi-au început să tragă aiurea. Superiorii le ordonă să se regrupeze. Terenul deţinut de forţele de ordine începe să se piardă. Două plutoane din coada detaşamentului se retrag pur şi simplu, părăsind zona de conflict. Toată partea stîngă a drumului, încă ocupat de scutieri, nu mai poate fi considerată ca teritoriu al lor. Minerii au de-acum o nouă poziţie în dispozitivul creat, una privilegiată, din care-şi permit chiar să dialogheze, cerînd renunţarea la luptă. La un moment dat, unul dintre minerii aflaţi la mică distanţă de dispozitiv ridică mîna în care se vede un încărcător care este plin cu gloanţe din cele adevărate. „Avem arme, avem arme şi o să tragem“ spune vizibil înfricoşat ortacul. Nimănui nu-i vină să creadă ce ne aud urechile. „Vom trage în voi, uitaţi gloanţele!“ mai spune minerul. Deodată, într-un glas aproape, ziariştii prezenţi la faţa locului strigă în acelaşi timp cu scutieri“. „Au arme, au arme!“. Frica de a nu fi împuşcaţi şterge şi ultima picătură de curaj pe care scutierii încearcă să o afişeze. Nu se pierd toţi cu firea şi cîţiva pun mîna pe ortacul care tremură ca varga. „De unde le ai, mă, tu-ţi mama mă-tii, de unde“ îl întreabă furios un ofiţer. Minerul spune că i le-a dat un băiat şi că nu ştie cine este. Minerul asupra căruia se găseşte muniţia de război zice că se numeşte Leonte Gheorghe şi că este din Uricani. Vestea că minerii au arme paralizează absolut toate acţiunile scutierilor. Aceştia se adună în grupuri-grupuri, după care se retrag spre maşini. Mii de mineri se plimbă acum nestingheriţi printre soldaţi. Scutierii care sînt izolaţi sînt prinşi de mineri şi luaţi ostateci. Unii sînt duşi în păduri, alţii băgaţi cu forţa în maşini. Mulţi dintre cei capturaţi se află în stare de inconştienţă. Chiar şi aşa sînt loviţi cu sălbăticie. Pentru un moment, minerii vor să pună stăpînire pe zecile de camioane ale scutierilor. Spun că vor pleca la Bucureşti cu ele. Pe malurile şanţurilor trupurile a zeci de soldaţi zac în nemişcare. Televiziunile străine filmează fără teamă. Numai ale noastre parcă n-au curaj. Cum să mai aibă, atîta timp cît maşinile cu care au călătorit nu mai au geamuri, oglinzi? „Din Piteşti spuneţi că sînteţi voi?“ ni se adresează un ortac ce învîrte printre degete un baston. „Să le spuneţi argeşenilor că îi aşteaptă acelaşi lucru dacă fac pe-ai dracu!“. Operaţiunea de distrugere a geamurilor de la camioanele trupelor este executată în cîteva minute. Minerii strigă acum. „Fără violenţă, fără violenţă!“. Reuşim să ne strecurăm pintre ei, pentru că ne oferim să ducem la spital doi soldaţi. Dar numai pe ei, subofiţerul care îi însoţea fiind tras cu sălbăticie din maşină. Supărarea minerilor s-a stins pentru moment. Dar nu şi a unei mari părţi a populaţiei. Cine şi cum a greşit? Are cineva tăria să răspundă?
Pentru capul lui Miron Cozma, jandarmi şi mineri
au declanşat Războiul urii
La Stoeneşti a mirosit a lege stropită cu sînge
Milioane de români din ţară şi străinătate au petrecut, probabil nu o dată în viaţa lor, o noapte albă. Cel mai adesea, momentul care înglobează mari mase de oameni se petrece la cumpăna dintre ani. După 1990 însă, românului i-a fost hărăzit să aibă parte de ocazii mult mai speciale pentru a-şi petrece nopţile, mai ales în faţa televizorului, cu o ureche lipită de difuzorul acestuia, cu cealaltă de a unui aparat de radio. În topul acestor prilejuri de veghe s-au aflat, fără discuţie, mineriadele. Cel de-al şaselea val al mineriadei a intrat şi el în istorie. De această dată, însă, bătălia de la podul Stoeneşti oferind alt fel de conotaţii. Cert este că această ultimă confruntare dintre mineri şi departamentul ordine al puterii a dat cîştig de cauză celei din urmă. Dar iată cum s-a derulat filmul evenimentelor aşa cum a fost el perceput de la faţa locului de echipa Curierului zilei, care, şi de această dată, s-a aflat la datorie.
Slatina - o ţintă în noapte
Miercuri, ora 0.45. Posturile de radio şi televiziune naţionale transmit că inevitabilul se va produce. Directorul cotidianului nostru, George Smeoreanu, care anticipase de altfel ce se va întîmpla, dă semnalul de plecare. În fruntea echipei se află, ca întotdeauna, managerul ziarului, Constantin Neguţ. Paparazzi Moro, alias Adi Şerban, parcă pleacă-n Vietnam. Genţile cu aparatură sînt pline cu tot ce-nseamnă scule foto. Ne urcăm în Espero şi demarăm încet spre Albota. Nu sîntem încă hotărîţi ce să facem: să-i aşteptăm la intrarea în autostradă, să mergem spre Slatina?... Ne oprim mai întîi la o cafea în buticul primarului de Albota. Nu sîntem singuri acolo, cîteva blonde aşteaptă şi ele ceva, dracu ştie ce, că la noi nu se uită. Purtăm căciuli, fulare, sîntem înfofoliţi ca la carte. Îi luăm la întrebări pe primii sosiţi în prăvălie: inşi care vin, aveam să aflăm, de la Slatina. „Păi, minerii au plecat din Craiova spre Slatina, dacă nu cumva or fi şi ajuns...“ ne spune pe un ton grav unul dintre ei. Lăsăm cafelele, glumele şi planurile de viitor la masă şi pornim în viteză spre ţinta noastră, Slatina. Ajungem în jurul orei două. Drumul parcurs ne oferă posibilitatea de a observa că totul zace într-o ciudată goliciune. Nu tu poliţişti, nu tu maşini parcate ca de obicei pe trotuare. Pustiul e la el acasă şi casa se numeşte Slatina. Dar oraşul are şi el o margine. Facem ultima curbă la dreapta şi deodată în faţa noastră se desfăşoară parcă genericul unui film S.F.. La aproximativ o sută de metri se sting şi se aprind mii de luminiţe. Ne apropiem de ele. Şase inşi în uniformele jandarmeriei ne arată ferm că excursia s-a sfîrşit. Măreţia podului care trece Oltul nu poate fi luată în seamă. Şi nici nu putem să ne continuăm drumul, chiar dacă dorim s-o facem pe jos. Ni se spune clar că presa nu are acces. Ne alăturăm cameramanilor de la Pro tv, Antena 1 şi celelalte. „Nici musca nu trece, domnule, pe aici. Pe pod sînt capcane, blindate, tunuri cu apă, şi vreo două mii de oameni ai legii, de la jandarmi la uslaşi“. Sînt primele informaţii pe care le aflăm. Sîntem contactaţi telefonic de colegii noştri de la Radio 21. La ora 3 intram deja în prima transmisiune în direct. E frig şi asta îi face pe oamenii de ordine să se zbînţîie. Aflăm că minerii se îndreaptă spre Caracal. Iscoadele trimise şi-au dat seama că ar fi imposibilă spargerea barajului. Mai aruncăm o privire la echipamentul luptătorilor: bas-toane, scuturi, pistoale de semnalizare şi vestitele aruncătoare de grenade lacrimogene. Un singur lucru ne atrage atenţia în mod deosebit: încrîncenarea cu care ofiţerii şi subofiţerii interzic categoric pătrunderea presei în obiectiv, chestiune de care n-am avut parte la luptele de la Costeşti.
Acum luptă profesioniştii
Ne folosim în zadar de toate tertipurile. Practic este imposibil de ajuns pe pod. Mai stăruim preţ de cîteva minute în zonă. Cei implicaţi în confruntarea cu minerii au un moral cu totul aparte faţă de penultima mineriadă. Se citeşte pe faţa lor că frica le este străină. De această dată luptă profesioniştii. Faptul că data trecută forţele de ordine au suferit un ruşinos eşec i-a îndîrjit. Ei nu vor să se întoarcă la familii desfiguraţi. „Decît să plîngă mamele noastre, mai bine ale lor“ ne aruncă zîmbind un subofiţer. Podul de la Slatina n-are cum să fie cucerit: sînt trei baraje la fiecare capăt şi încă unul la cîteva zeci de metri mai în faţă. Minutele se scurg cu repeziciune. Urcăm în maşină şi plecăm spre Drăgăneşti-Olt, ca mai apoi să facem dreapta spre Caracal. Deşi nu prea ne arde de rîs, la un moment dat nu ne putem abţine. Sperînd că un Oltcit al unei televiziuni doljene ne va duce chiar la barajul unde se zvonea că minerii vor ajunge în scurt timp, ne punem, chipurile, să-l urmărim. Şi-i ţinem coada, intrînd pe tot felul de străduţe întortocheate pînă ce ne trezim într-o fundătură, zonă unde se afla sediul celor urmăriţi. În fine, pînă la urmă ni se luminează şi nouă traseul. Ocolul făcut a adăugat la kilometraj încă 45 de kilometri. Capătul drumului avea să fie podul de la Stoeneşti. Zecile de maşini ale jandarmeriei străjuiesc de-o parte şi de alta drumul pe care, fără îndoială, nu veţi avea ocazia să citiţi celebrele plăcuţe pe care scrie „Aici sînt banii dumneavoastră“. Locul este extrem de întunecat. Numai farurile salvărilor parcate în staţia Peco luminează din cînd în cînd pe cei care au reuşit să treacă de cei cîţiva poliţişti postaţi la mică distanţă de locul în care ne aflăm. Un vînt tăios ne face să ezităm la coborîrea din maşină. Ne îndesăm căciulile pe urechi şi ieşim. Nu putem distinge aproape nimic prin bezna care ne-mpresoară. Lîngă noi se află Geo Procopie de la Pro Tv. Pare nervos, la fel şi ceilalţi gazetari. „Să ne grupăm şi să mergem să vedem ce e pe pod“ zice unul dintre ziarişti. Facem doi paşi. „Băi, ziariştilor, n-aveţi voie mai departe. Facem pe surzii şi încercăm să ne continuăm drumul. Mîinile vînjoase ale unor civili tunşi regulamentar se înfig cu iuţeală în umerii noştri. «Frăţioare, dar nu sînt mîini, sînt lopeţi, ba nu, chiar mîini sînt». Băi, nu-nţelegeţi că voi nu intraţi în dispozitiv?“ se răsteşte la noi unul la vreo doi metri. Au loc uşoare altercaţii, ne îmbrîncim, ba chiar ne şi înjurăm, după care cedăm resemnaţi. Ni se spune că trebuie să mergem la Biroul de Presă. Ne uităm miraţi unul la altul, după care, scîrbiţi, ne tragem la o ţigară la locul indicat.
Sîntem singurii ziarişti din focul luptelor
Cîteva minute bune încercăm să găsim metoda de a-i convinge pe jandarmi că rolul nostru acolo este binecunoscut şi ni se răspunde că la fel de cunoscut e şi al lor. Deşi ne despart aproape opt sute de metri de pod, acolo unde este amplasat grosul dispozitivului, zgomotul înfundat al oamenilor de ordine se poate auzi. Profităm la un moment dat de neatenţia vigilenţilor jandarmi şi ţîşnim spre locul care ne interesează. Colegul meu, Adi Şerban, deşi micuţ de statură, juri că a dat jar la cîrlani. Călcîiele îi sfîrîie de zici că ar face suta în nouă secunde. Privilegiul pe care singuri ni-l făurim durează puţin, îndeajuns însă să observăm că pe pod se află maşini ale armatei, casate, ale căror roţi au fost demontate. Estimăm numărul soldaţilor la o mie. Sîntem luaţi pur şi simplu pe sus şi duşi, primind bineînţeles cîteva mici atenţii sub coaste, la locul de unde evadasem. Ceasul arată ora 4.30. Un soi de nelinişte pune stăpînire pe jandarmii care, din două în două minute, vorbesc prin staţii. Tragem cu urechea şi prindem cîteva frînturi care dau de veste sosirea minerilor aflaţi la acea oră la numai doi kilometri. Plutonul cel mai apropiat de noi se agită, se aliniază în formaţie, după care se pierde în întuneric. La ora 4.40 se aud claxoanele autobuzelor minerilor. După numai două minute se trag primele salve cu grenade lacrimogene. Se aud zeci de focuri în acelaşi timp. Corul vocilor minerilor şi-a făcut şi el prezenţa. Între timp, managerul nostru Constantin Neguţ se strecoară din Espero, cu numerele ce au făcut să fim confundaţi cu cei de la C.N.N., şi, împreună cu Adi, fotograful Curierului, se pierde în întunericul care înghite lacom ţipete, grenade lacrimogene, jandarmi şi mineri, spaimă şi teroare. Sînt singurii reprezentanţi mass-media care au reuşit să se infiltreze în focul luptelor. La mică distanţă de podul pentru maşini, paralel cu acesta, se mai găseşte un pod feroviar. Cei aproape trei mii de mineri atacă şi pe acolo. Se aude şuieratul unui tren. Deşi mă găsesc în apropierea căii ferate, nu pot spinteca bezna. Minerii nu au nici o şansă. Primul atac a durat 40 de minute. Gazele grenadelor se întind cu repeziciune pe o rază de aproape doi kilometri. Cerul e brăzdat de luminile provocate de explozia grenadelor. Se aud în continuare ţipete. Încep să se agite şi oamenii de lîngă noi, şoferii de pe salvări. Ca şi în cazul Costeşti, minerii au avut şi aici iscoade. Degeaba. În jurul orei 5.20 se spune că a fost reperat şi Miron Cozma. Tot la aceeaşi oră, jandarmi care vin dinspre Slatina îi înconjoară prin spate pe mineri. Apar cu repeziciune, unii după alţii, jandarmi, cîte doi, ce tîrăsc mineri. Presa nu pierde nici un moment şi filmează ori pozează fiecare transport. Pînă spre opt dimineaţa sînt reţinuţi peste 400 de mineri. Mare parte din ei sînt beţi, alţii sîngerează. Jandarmii îi înjură de mama focului şi o dată cu ei ne înjură şi pe noi.
Peisajul dezolant de după bătălie
E deja lumină. Locul bătăliei este inserat pe ici, pe colo cu pîlcuri de jandarmi. Un elicopter în care se presupune că este chiar ministrul de Interne survolează zona la mică înălţime. Pînă la urmă ni se dă voie să trecem podul. În capătul acestuia stă de-a curmezişul o blindată. Minerii care au avut noroc să scape au fugit mîncînd pămîntul. Salvările continuă să adune minerii care-şi primesc porţia, indiferent dacă mai mişcă sau nu. Ei, jandarmii, n-au uitat că la Costeşti mulţi colegi militari au fost găsiţi după două zile priponiţi prin păduri. Imaginea care se deschide în continuare în faţa noastră este de apocalipsă: zeci de autoturisme şi de autobuze sînt distruse; de abia le mai poţi recunoaşte. Nimeni nu mai revendică nimic. Îi zărim pe unii militari umblînd prin trusele de chei şi alegînd pe cele de care au probabil nevoie. Intrăm în cîteva din autobuzele părăsite. Pe scaune, pe jos, sînt împrăştiate pungi cu pîine, sute de conserve de carne de porc, sticle cu ţuică, spirt şi pălincă. Nu lipsesc bîtele, cuţitele şi alte obiecte tăioase. Dubele jandarmilor sînt pline cu mineri. Ba chiar sînt nevoiţi să se mai înghesuie, jandarmii scotocind prin autobuzele părăsite să descopere ascunşi sub scaune mineri, care sînt aproape morţi de spaimă. Îşi primesc şi ei porţia de bun-venit, cei mai norocoşi alegîndu-se doar cu nişte şuturi acolo unde, zic unii, ar trebui lovită cu putere puterea. Trei lucruri strălucesc pe cerul de deasupra podului de la Stoeneşti: un soare mare, auriu, un elicopter şi mai apoi victoria clară a forţelor de ordine, în rîndurile cărora pierderile au fost aproape inexistente. Care va să zică, Jiul-Dinamo, scor, unu la unu.
Ieri dimineaţă, forţele de ordine au reuşit să-l aresteze pe Miron Cozma.
Capitolul II
RĂZBOIUL DIN IUGOSLAVIA
- Lecţie din a muri -
Un oraş sub ploaia de bombe
Miercuri, 7 aprilie, miezul nopţii
Ei bine, lumea se împarte la lume. Care va să zică a sosit vremea partajului. Nu e departe vremea cînd ne vom îndepărta atît de mult unul de celălalt încît, dacă vom dori, vom putea să ne şi iubim. Dar cine pe cine? La ora cînd redactez aceste rînduri mă aflu în redacţia postului de radio din oraşul înfrăţit. Mi se spune să mă grăbesc, fiindcă se va da o nouă alarmă. Este vizată prefectura, locul de unde va trebui să faxez acest reportaj. Dar toate la rîndul lor. Preambulul pe care visam să-l scriu la acest jurnal mi se pare că nu-şi mai are locul. Nu mai este timp. Scriu cu un ochi pe computer, cu celălalt pe fereastră. Am urechile ciulite. Moartea dă din aripi peste tot. Nu, nu e vreme de pierdut. Miercuri seara m-am îmbarcat într-un camion cu ajutoare, medicamente, haine, paturi şi lenjerii, toate depăşind trei sute de milioane de lei. Fix la ora zero mă aruncam din mers într-un camion plin cu ajutoare pentru fraţii sîrbi. Sînt doar eu şi şoferul. Îl cheamă Marcel şi lucrează de trei ani la Pan Trading, firmă serioasă condusă de Liviu Bănică. Pe parcursul drumului sîntem opriţi de vreo trei echipe ale poliţiei. Crucea roşie de pe uşi, geamuri şi prelată da de înţeles care este rolul nostru. În urma camionului se afla maşina primarului, omul care s-a gîndit că a sosit vremea cînd trebuie dovedită frăţia dintre Piteşti şi Kragujevac. În fine, intrăm în vama română la ora şapte, ca după numai cîteva minute să poposim în cea sîrbească. Oficialii din Kragujevac apar şi ei. Urmează îmbrăţişări, se fac poze, vorbe frumoase, se bea o cafea, după care toată lumea pleacă de unde a venit. Mai puţin unul. Adică eu.
Joi, 8 aprilie, după-amiază. Mersul la război
În jurul prînzului, aveam să-mi fac noi prieteni. Camionul sîrbesc, în care au fost transferate ajutoarele, avea să plece, împreună cu mine, bineînţeles, abia la ora 16, după mai bine de opt ore de aşteptat o echipă de doctori care dădea verde mărfurilor. Nenad Jivanovici rupe bine româneşte. Conduce cu prudenţă, deşi pe şosea nu se află nimeni. Sîntem încă la mică distanţă de malul românesc al Dunării şi mă bucur că pe celularul meu se mai află semnalul dialogului, numai bine pentru a mai face încă o transmisie în direct pentru Radio 21. Ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de hotarele patriei. Încep să ne înconjoare munţii, mai apoi întunericul. La graniţă era pustiu. Parcurgem trei sute de kilometri fără să întîlnim mai mult de cinci, şase maşini. Nenad, şoferul, conduce prudent. Sîntem opriţi de un echipaj al poliţiei. Sînt verificate actele fiecăruia, ale maşinii, documentele încărcăturii. (Mă văd obligat să scurtez din ce în ce mai mult această relatare. În acest moment, ora 16,25, se aud voci în stradă. Aflu că oamenii au luat cu asalt băncile.) La ora 22, eram în oraş. Peste numai cîteva minute mă cazam la hotel. Ora 23,15. Se aude alarma. Habar n-am ce să fac. Pielea mi se zbîrleşte. Sirenele se opresc după cîteva minute. Mă uit pe geam şi nu văd pe nimeni. Ici, colo, cîte un ins care fuge spre adăposturi. Somnul pune totuşi stăpînire pe mine.
Cad primele bombe
Nu apuc să visez la nimic. Un şuierat puternic urmat de cea mai tare explozie auzită vreodată face să-mi sară inima din piept. Pur şi simplu, hotelul în care stau se clatină ca la cutremur. Zgomotul geamurilor care se sparg devine asurzitor. Mă trezesc pe holul hotelului care îţi dă impresia că se dărîmă din clipă în clipă. Îmi dau lacrimile. Neputinţa de a face ceva mă culcă la pămînt. Strig după mama, dar nu mă aude. N-am pe cine să chem. Toţi sînt în adăposturi. Se mai aud încă cinci explozii. Totul se mişcă şi se clatină.
În zorii zilei aveam să merg la locul exploziilor. Fabricile de autocamioane şi maşini mici, aflate la numai un kilometru distanţă de hotel, au fost rase de pe faţa pămîntului. La fel şi centrala termică. Pagubele se ridică la peste un miliard de dolari. Aflu că 30.000 de oameni nu vor mai avea locuri de muncă.
Cu scuzele de rigoare pentru cititori, ne oprim deocamdată aici.
Mi se spune că trebuie să merg în adăpost, se anunţă un nou bombardament.
Bombe negre şi ouă roşii
Am un prieten poet. Cu ceva vreme în urmă m-a sunat la miezul nopţii să-mi spună, zice el, ceva genial. „Puţini, foarte puţini dintre noi ştiu ce înseamnă să te culci fericind vrăbiile“. N-am înţeles atunci prea bine ce va să însemne, cum de altfel nici acum, la această oră, cînd mă aflu în redacţie pentru a pune cap la cap jurnalul început acum cîteva zile în Serbia, la Kragujevac. Nu am puterea să desluşesc frumoasele vorbe ale amicului meu. Se spune că numai omul liber are Dumnezeu. Dar unde este omul? Am avut prilejul să-l văd în timpul bombarda-mentului, acolo, în oraşul înfrăţit. Sirenele sunaseră de mult. Omul meu avea părul nins. Îl vedeam destul de bine. Era la fereastra etajului doi al unui bloc îngrijit, zugrăvit. Îşi ţinea capul în mîini şi privea spre cer, de parcă cerul se pornea din ochii lui atît de trişti, de goi. „Ce faci aici“ îl întreb pe amicul meu sîrb Nenadic. „Ce face el aici?“. Aşa stă bătrînul de 16 zile. În fiecare noapte. N-a coborît niciodată în adăpost. El spune că viaţa se trăieşte deasupra, deodată cu păsările şi cu copacii. Da, da, zice că vrea să moară cu faţa spre Dumnezeu şi că războiul nici n-a început şi mai zice el că nici că se va termina prea curînd, încît nepoţii lui să se mai poată bucura în vreun fel de amintirile pe care vrea să le lase.
O primire ca la fraţi
În ziarul nostru de sîmbătă aţi avut prilejul să citiţi începutul acestui jurnal de front. Era scris în seara zilei de joi. Prima noapte după puternicul bombardament asupra uzinelor constructoare de automobile şi camioane Zastava. Atunci nu era timp pentru a înşirui pe hîrtie prea multe. Acum, slavă Domnului, se poate. Mă văd obligat să reiau anumite aspecte din timpul bombardamentului, astfel încît cititorul să-şi poată contura o imagine cît mai clară asupra celor întîmplate la Kragujevac. Înainte de aceasta ar trebui notată ospitalitatea de care a dat dovadă administraţia din Kragujevac, punîndu-ne la dispoziţie toate mijloacele de comunicare necesare realizării transmisiilor care au avut loc în direct pentru Radio 21 Piteşti. Se cuvine să-i mulţumim şi primarului nostru Tudor Pendiuc pentru vorbele bune spuse oficialilor sîrbi în scopul de a ne ajuta. Dar să revenim la seara zilei de joi, acolo unde, de altfel, am rămas cu relatarea în ziarul de sîmbătă.
Îndrăgostiţi pe vreme de război
În jurul prînzului aveam să fiu cazat în hotelul cel mare din centrul oraşului. M-a mirat că nu se prea înghesuia nimeni. În fine, mulţumit nevoie mare că am unde pune capul după o mie de kilometri, n-am prea dat atenţie acestui aspect. După-amiaza o petrec la prefectură, alături de prietenii domnului Pendiuc, dînd telefoane, luînd, cum se spune, pulsul evenimentelor. Incursiunile în oraş sînt făcute alături de însoţitorul nostru sîrb, ziarist independent, membru al consiliului local, expert în informaţii, Miodrag Stojilovici. Am prilejul să constat că sîrbii se poartă ca şi cînd nimic nu s-ar întîmpla. Merg la magazin, la serviciu, de parcă nici n-ar fi război. Aveam să înţeleg că aproape se obişnuiseră cu acest regim de viaţă. De 15 zile, avioanele NATO zburau necontenit, bombardînd împrejurimile, dar niciodată în oraş. Ei bine, avea să se întîmple chiar în acea noapte. Ceasul arăta 11,15, ora Iugoslaviei. Stăteam la fereastră, trăgînd dintr-un amărît de Carpaţi. Mă uitam pe fereastră şi mă minunam cum doi puştani, un el şi-o ea, se pupăceau de mama focului. Puţin mai înainte, unul dintre amicii mei sîrbi, om cu situaţie şi familie serioasă, îmi povestea cum s-a îndrăgostit el de o fătucă acum în vreme de război. N-am de lucru şi-i spun că nici eu nu sînt mai de doftă, ca orice tînăr poet, şi-i zic de drăguţa mea care spune că mă iubeşte. În fine, şi cum mă uitam eu aşa la cei doi îndrăgostiţi, numai ce îmi sparge timpanele sunetul sirenei. „Hait, c-ai dat de dracu’“ - îmi zic. Lumea începe să alerge care pe unde. Numai pupăcioşii se prind de mînă, îşi mai trag un pupic şi abia apoi pornesc încet spre parterul unui bloc. Închid geamul. N-am nici radio şi nici televizor, aşa că mă dezechipez regulamentar în chiloţeii mei de campanie şi... la somn. Habar n-am dacă visez. Viaţa unui gazetar nu e tocmai uşoară. Şi-apoi, a cui naiba mai este? Mă gîndesc cu groază că nu i-am plătit celularul domnului Văsîi. Zbor cu gîndul la
puştanii mei care le spun mîndri vecinilor că tac-su este la război, după care adorm. Buuuuummmmmm! Mă zbîrlesc ceva mai rău decît un motan care şi-a pus coada la 220. Părul mi se face măciucă. Mă trezesc dat dintr-un zid în altul al camerei. Geamurile se sparg. Totul trosneşte. Zgomotul creat este infernal. Dau să deschid uşa. Mă trezesc pe holul hotelului, care continuă să vibreze. Măiculiţă! Dau s-o iau la fugă. Mă opresc încurcat. Sînt în chiloţeii mei de campanie. Mă ruşinez dintr-o dată şi-mi pun mîinile la antiaeriană. Mă reped din nou în cameră. Trag pe mine ce pot şi vaia con dios. Ies din nou pe holul pe care mă aştept să văd o mulţime de oameni intraţi în panică. Nu e nici dracu’. Fundul îmi ţîţîie de mama focului. În sfîrşit, totul se linişteşte. Doar geamurile continuă să cadă. Cobor în faţa hotelului. Recepţionerul are o calmitate ieşită din comun. „Şto radiş, gospodin?“ Ce faci, domnule, zice el rîzînd. Îmi vine să-i trag una în meclă, dar renunţ.
Fabrica Zastava e făcută una cu pămîntul
Ies din hotel. Kilograme de geamuri sparte împînzesc străzile. La puţin timp apar oameni cu camioane, cu mături. Totul este adunat şi pus în remorci. După o oră, totul este curat, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Spre dimineaţă sun translatorul acasă să văd ce s-a întîmplat. Mi se spune că a fost bombardată uzina constructoare de autocamioane şi autoturisme Zastava. Au căzut şase bombe. Pentru prima oară în oraş. La numai opt sute de metri de hotelul unde am fost cazat. Pe la ora zece, alături de o echipă a televiziunii locale, însoţit de prietenul nostru ziarist, ne urcăm în maşini şi pornim spre uzină. Platforma este de dimensiuni aproximativ egale cu cele ale „Daciei“. Circa 28.000 de oameni au rămas peste noapte fără locuri de muncă. Şi centrala termoelectrică a fost bombardată. Fosta uzină de armament, acum producătoare de maşini, este un munte de pămînt amestecat cu fier. La ora cînd vizităm locul dezastrului, pompierii se străduiesc să rezolve problema suprafeţelor rămase suspendate. În urma bombardamentului au fost răniţi 124 de civili. Vizităm rînd pe rînd ce a mai rămas din halele de montaj, subansamble şi altele. Puţin mai tîrziu am aflat că sîrbii se aşteptau la bombardarea uzinei. Astfel că toată producţia de maşini din ultimele zile fusese mutată în locuri secrete. Ultimul bombardament asupra oraşului avusese loc în 1941, pe 21 octombrie. Atunci au murit 7.000 de oameni, dintre care 300 au fost copii. Continuăm deplasarea prin incinta fabricii. Ochii iscoditori ai unor inşi îmbrăcaţi militar, care au în piept ecusoane pe care scrie Press, ne dau de înţeles că nu sîntem de capul nostru. Reuşim să nu supărăm pe nimeni şi plecăm mai apoi spre un loc aflat la cîteva zeci de kilometri, la Vitanovic. Un nod de cale ferată distrus de renumitele rachete americane. Imaginile sînt de coşmar. De parcă o mînă uriaşă a smuls calea ferată şi a frînt-o mai apoi ca pe nişte sticksuri, lăsînd în urmă o groapă de trei metri. E vineri seara. În casa lui Nenadic se pregătesc ouăle roşii pentru Paşti.
Discuţii la şase metri sub pămînt
Soarele rămăsese agăţat de ultima streaşină a cerului. Imaginile dezastrului provocat de bombardamentul despre care aţi citit în numărul de ieri al ziarului au continuat şi continuă cu încăpăţînare să rămînă lipite de retina ochilor mei de ucenic gazetar. După ce am văzut ruinele locurilor bombardate, ne-am urcat în maşini şi din nou spre oraş. N-am de lucru şi răsucesc butonul radioului. Pe mai toate posturile sîrbeşti se prezintă noi ştiri despre ultimele acţiuni ale trupelor NATO. Se spune la un moment dat despre zidul viu pe care îl formează ziariştii în faţa Televiziunii Naţionale. N-am astîmpăr şi continuu să răsucesc butonul, în speranţa că voi auzi vorbindu-se şi româneşte. „Ai să mă ierţi în fiecare noapte, şi-am să te mint în fiecare zi…“ Sufletul meu răsturnat se bucură preţ de cîteva clipe. Vocea lui Ducu Bertzi se pierde încetul cu încetul. Mă trezesc fredonînd cuvintele auzite. Miodrag, ziaristul care ne însoţeşte, mă priveşte discret prin oglindă. Zîmbeşte. „Boje, Boje tmoia sîrţe...“, adică „Doamne, Doamne, inima mea!“ Ajungem în oraş. Trecem pe la prefectură, pentru a intra în direct cu postul central românesc Radio 21. Pe urmă sînt invitat la postul de radio din Kragujevac, unde am ocazia să redactez un material pe unul din computere. Cîţiva redactori îmi fac semn să mă grăbesc. S-a dat alarma. Au în mîini o bandă de scoci pe care o vor lipi de-a lungul şi de-a latul ramelor de la geamuri, pentru ca acestea să nu rănească pe cineva cînd se va bombarda.
Puiu Brănescu şi Clanul Bărboşilor - cunoscuţi în Serbia
Spre disperarea mea, nu reuşesc să duc la capăt mare lucru din ceea ce trebuie să scriu. Pe uşă intră şi ies zeci de ziarişti. Toţi au barbă. Mă împrietenesc repede cu cîţiva dintre ei. Mai în engleză, mai în sîrbeşte, reuşim să înjghebăm o conversaţie. Îi întreb dacă purtatul bărbii este obligatoriu la ei în redacţie. Unul dintre ei zîmbeşte. „Nu, nu este. Am auzit că la voi, în România, există un Clan al Bărboşilor...“ Rămîne uimit cînd află că respectivul clan are sediul chiar în Piteşti şi că este condus de un prosper om de afaceri, Puiu Brănescu. Ba, mai mult, ziaristul sîrb propune o înfrăţire şi cu alte cluburi ale bărboşilor, cum ar fi, de exemplu, Clubul Ziariştilor Bărboşi din Ungaria. Încerc să mă abţin de la promisiuni şi-mi văd de treabă mai departe.
Ultima leafă
Întrerup redactarea materialului, fiindcă din stradă se aud din ce în ce mai multe voci. Curiozitatea mă împinge să văd despre ce este vorba. În faţa unor clădiri, despre care aveam să aflu că sînt sediile unor bănci, stau adunaţi sute de oameni. Sînt angajaţii Fabricii de Automobile Zastava, care tocmai a fost bombardată. Li se dă ultimul salariu. Cu o întîrziere de două săptămîni. Primeşte fiecare, în medie, cam 1.200 de dinari. Adică 120 de mărci. Unde e bunăstarea sîrbilor de altădată? Timpul trece cu repeziciune. Străzile devin din ce în ce mai puţin populate. Mă îndrept spre casa bunului meu prieten Nena, şofer cu acte în regulă, a cărui soţie este timişoreancă, translator nu o dată la întîlnirile oficialităţilor din Kragujevac cu cele din Piteşti. Onorez invitaţia pe la ora 20,30.
Viaţa trebuie să meargă înainte
Sînt întîmpinat de o femeie frumoasă. Este Ieliţa, soţia lui Nena. Se pun pe masă ceşcuţe cu cafea, ţigări de trei feluri. Aşez reportofonul pe masă. Vreau să aflu părerea oamenilor despre ceea ce se întîmplă acum în Iugoslavia. Deodată, sirenele încep să sune. Nimeni nu scoate o vorbă. Ne uităm unii la alţii preţ de cîteva minute. Nena trage din ţigară, afişînd o oarecare linişte. Rupe şi el româneşte. „Eee, aşa este la război. Facem ce facem, da’ viaţa trebe să merge înainte“ . Dau drumul la reportofon.
- Ce simţiţi, cum se derulează viaţa dumneavoastră în vreme de război?
- Ziua nu sîntem aşa de îngrijoraţi. Numai cînd vine seara, atunci începem să ne gîndim mai serios la toată situaţia asta... Ne gîndim unde ne ducem, cîţi o să fim acolo în adăpost. Fiecare bloc are adăpostul lui, la subsol. Ziua, totul este normal; facem cumpărături, mergem la serviciu. Noaptea ne instalăm în adăposturi, şi tot aşa în fiecare zi.
- V-aţi speriat rău ieri noapte cînd a fost bombardată Fabrica Zastava?
- Ştiţi, cînd în urmă cu 16 zile în împrejurimile Kragujevacului au căzut primele bombe, am părut puţin surprinşi. Pe urmă am început să ne obişnuim. Nimeni nu se aştepta la o aşa situaţie. Mai apoi ne-am mai liniştit, pentru că am văzut că la noi în oraş nu aveau loc explozii. Se auzeau doar în afara oraşului. Dar ieri noapte ne-am speriat. Dimineaţa m-am dus la serviciu. Am o firmă particulară, un coafor. Toată ziua am stat degeaba. N-a intrat nimeni. Toţi sînt speriaţi. Colegii şi vecinii sînt îngroziţi. De-abia aşteaptă seara, să meargă în adăpost.
În adăpost
- Mai au speranţe oamenii?
(Discuţia se întrerupe pentru cîteva momente. Zgomotul îndepărtat al unor explozii ne ţintuieşte locului. Mergem în adăpost. Coborîm la subsolul unui bloc situat la o adîncime de şase metri. La intrare dăm de un grup de bărbaţi care fumează şi discută aprins. Nena îmi spune să nu vorbesc nimic. Dar nu mă abţin şi pun întrebări învăţate sîrguincios în timpul zilei. Oamenii sînt speriaţi şi de cîte ori văd un străin intră în panică. Adăpostul este plin. Peste o sută de oameni, femei, bătrîni şi copii. Stau care cum pot. Pe paturi, pe scaune, pe jos. Se vorbeşte în şoaptă. O femeie încearcă să-şi potolească pruncul din plîns. O alta leagănă pe picioare doi micuţi care par să doarmă. Nena mă trage uşor de mînecă şi-mi face semn să ieşim. Mai privesc o dată peste umăr. Aceeaşi tăcere, acelaşi suspin. Urcăm din nou în apartamentul gazdelor mele şi reîncepem discuţia).
America este tare şi mare
- Ei abia aşteaptă să se termine totul. Sîntem cu toţii atît de obosiţi, şi fizic, şi psihic. Sperăm să se termine cît mai repede. Dar credem că bombardamentul va continua. Se aud nişte glasuri, la radio, la televiziune, care spun că războiul nu se va opri. Şi asta ne înfricoşează. Dar aţi văzut şi la noi, în oraş. La Belgrad se dau concerte. Ziua nu ne gîndim la ce va fi rău, doar noaptea...
- Am văzut în cursul zilei aglomeraţie la bănci. Am înţeles că s-au dat salariile celor care au lucrat la Zastava. Ce s-a întîmplat?
- Azi s-au dat salariile celor de la fabrica bombardată. Dar ele trebuia date cu 10 zile în urmă. Nici nu ştiu pe ce lună. Probabil că pe luna decembrie ori, eventual, pe ianuarie. Azi a venit totuşi o femeie la coafor, pe care am tuns-o în urmă cu cîteva zile. N-a avut atunci bani. Azi, cînd am văzut-o, mi-am dat seama că a luat salariul. Salariile sînt mici acum, aproximativ 40 D.M. Şi, în afară de asta, întîrzie cam două-trei luni.
- Ce credeţi că vor face oamenii care acum nu mai au unde lucra?
- Or să rămînă fără serviciu. Nu cred că vor mai fi plătiţi.
- Dar tu, Nena, ce crezi, ca bărbat, cap de familie? (O rog pe Ieliţa să traducă în sîrbeşte, pentru a reda cît mai exact).
- Nu ştiu cît va mai dura. Probabil că destul de mult. America este mare şi tare.
- Dacă ruşii vor intra şi ei în acest război, credeţi că lucrurile vor lua o întorsătură favorabilă Serbiei?
- N-avem aşa informaţii. După cum am auzit, nu pare să fie nimic concret. Ar trebui să vină. Să vedem ce o să se întîmple. Dar la ştiri nu s-a spus încă nimic în sensul acesta.
Miloşevici - erou naţional
- Ce fac copiii, se duc la şcoală ?
- Şcolile nu funcţionează din 24 martie. Prima dată, Ministerul de Învăţămînt a spus că şcolile vor fi întrerupte pînă pe 2 aprilie. Pe urmă au prelungit termenul, dar nu ştim pînă cînd. Dar ministrul a spus că toţi vor încheia anul şcolar.
- Care este atitudinea poporului faţă de preşedintele Slobodan Miloşevici?
- Da, în momentul de faţă, toată lumea este în alianţă. Chiar au spus că nu mai există opoziţie şi că toţi formează acum un singur partid. Preşedintele este de acum considerat un erou. Ce va fi în continuare, vom mai vedea.
(Este trecut de ora 22. La televiziune se spune că mii de oameni s-au îndreptat spre două poduri din Belgrad, pentru a forma un scut uman care să oprească, chipurile, bombardamentele avioanelor NATO. Sînt prezentate în continuare imagini de la Televiziunea Naţională din Belgrad, în faţa căreia s-au postat mii de ziarişti, pe ale căror piepturi se găsesc insigne simbolizînd ţinte.) E trecut cu mult de ora unu. Îl rog pe Nena să mă conducă totuşi la hotel. În această noapte n-au mai căzut bombe în Kragujevac. Dimineaţa, după ce înfulec cîteva sandvişuri, merg la prefectură, pentru a face ultima transmisie pe radio. Mi se spune mai apoi că va trebui să mă întorc în România, spre a primi acolo nişte acreditări de la Ministerul de Informaţii de la Belgrad. Oficialităţile din Kragujevac şi-au făcut datoria. Dar pentru o perioadă mai lungă e nevoie de aprobări speciale.
Înainte de a pleca, îl rog şi pe ziaristul care m-a însoţit de-a lungul zilelor în Iugoslavia să-mi acorde un interviu, Miodrag Stoilovici fiind membru al Consiliului local, ziarist independent, specialist în informaţii, corespondent pentru mai multe ziare de pe glob. Apelez la agreabila traducătoare pusă la dispoziţie de prefectura oraşului, la Dora, o bătrînică mai mult decît simpatică, dar căreia, în- tr-un moment de teribilă sinceritate, i-am declarat că nu traduce întotdeauna exact ceea ce vreau să întreb.
Cineva trebuie să plătească
- Domnule Miodrag, ce părere aveţi despre evenimentele din ţara dumneavoastră?
- Cînd poporul vede ce se întîmplă în ţara noastră, devine de la zi la zi mai hotărît. Bombardamentele care s-au abătut asupra noastră nu ne sperie. Parcă ne dau puterea să fim mai uniţi, mai puternici. Asta în afară de politică şi toate celelalte care se fac pentru acest război. Principiul nostru este să atingem un punct adevărat. Mult contează pentru noi că popoarele altor ţări se interesează de soarta noastră. Asta ne face să nu ne simţim singuri. În plus, noi sîntem mîndri de frăţia dintre Piteşti şi Kragujevac. Foarte important este că toată România este aproape de noi. Noi sperăm că vom merge pe un drum drept.
- Iugoslavia, mai devreme sau mai tîrziu, va intra într-un proces de reconstrucţie. Ce posibilităţi credeţi că se vor ivi?
- Depinde de pagubele care vor fi făcute. Dacă va sosi mo-mentul în care noi va trebui să reconstruim, atunci ne aşteaptă un drum lung. Dacă ne vor ajuta şi alţii, lucrurile se schimbă. Depinde cine este vinovatul. Cineva va trebui să plătească tot ce s-a distrus aici de NATO.
- Bine, dar nu există de-a lungul istoriei prea multe cazuri în care cineva să fi plătit. Cu ce vor trăi în tot acest timp oamenii?
- Eu cred că, în cazul în care va trebui să ridicăm din nou ţara distrusă, o vom putea face mai repede dacă vom obţine credite. Pînă atunci însă, totul depinde de ce urmează, ce întorsături vor lua lucrurile. Poate că vor apărea investitori care doresc să deschidă fabrici la noi.
- Ce transmiteţi postului Radio 21 şi cotidianului Curierul zilei din Piteşti?
- Păi, nu putem decît să vă mulţumim pentru modul obiectiv în care v-aţi documentat şi aţi relatat. Lumea are nevoie de adevăr.
Sîmbătă dimineaţa, ora 9,30. Sirenele sună o nouă alarmă. Maşina pusă la dispoziţie demarează în viteză spre graniţa cu România. Avem de parcurs circa 400 de kilometri. Sîntem opriţi de un echipaj înarmat al poliţiei. Actele sînt în regulă. Numai pace de-ar fi... Odată ajuns în ţară, aveam să dau un telefon la prietenii mei din Kragujevac. În noaptea de Paşte, bombele au căzut din nou. Au fost internaţi în spitale 24 de oameni nevinovaţi. La fel şi ieri seară. Numai că antiaeriana sîrbă a ripostat pe măsură. Se pare că trupele NATO nu s-au aşteptat la o aşa rezistenţă din partea sîrbilor. În numărul de mîine al ziarului vom reveni cu amănunte de ultimă oră, precum şi cu un raport cît mai exact al situaţiei din oraşul înfrăţit.
Primul primar din România
care a avut curaj să se ducă în Iugoslavia
Kragujevac, vineri, 7 mai 1999. Pe aici, prin Serbia, ceasurile îndoliate bat doar jumătăţi. Dar nu, să nu intrăm în miezul acestei triste povestiri cu o aşa iuţeală. Nu asta este virtutea celui care pleacă. Ar trebui lăsate să vorbească fotografiile, vocile acelora care de 46 de zile nu mai pot rosti, şi asta pentru că gura lor împrăştie întunericul în şoapte. Sau poate ar trebui să lăsăm să curgă spre timpanele noastre scîncetul micuţilor al căror paradis se numeşte simplu „adăpost“. Sau, de ce nu, pe al mamelor ori bătrînilor pe chipul cărora plînsul a sculptat adînc durerea atît de adîncă a neputinţei de a înţelege unde au greşit. Cu ce se fac vinovaţi, Dumnezeule mare?! E trecut binişor de miezul nopţii. Oficialităţile oraşului au ţinut să ne conducă împreună cu primarul Tudor Pendiuc prin cîteva adăposturi.
Din nou bombardaţi
Fantastic, în acest moment cînd scriu materialul, sîmbătă, 8 mai, ora 14,10, mă aflu din nou la Radio Kragujevac. Ca şi data trecută, se dă alarma şi mi se spune să cobor în adăpost. Am prea mult de lucru, aşa că rămîn aici alături de cîţiva bătrîni vulpoi ai presei sîrbeşti. Să dăm totuşi o ordine firească acestui jurnal. (Două minute au trecut. Doar două.) Deodată, pereţii se mişcă. Dar mai întîi a fost zgomotul. Puternic. Cîteva fete plîng. A mai căzut o bombă. Sîntem în adăpost. Facem loc unui cărucior cu doi copii. Mă uit pe chipurile oamenilor pe care-i găsesc în adăpost. Privesc cu toţii în gol, las capul în pămînt. Stau stingher mai la uşă. Ei mă prind de mînă şi mă trag lîngă sufletul lor. Revenim pentru puţin timp în redacţie, ca mai apoi să ne mutăm definitiv în adăpost, unde încerc să reiau relatarea cu plecatul. Dar înainte de aceasta, să încerc să vă descriu ce se întîmplă acum aici, în adăpost. La o masă, chiar la cea la care mă aflu să scriu, mănîncă fasole cu ceapă trei soldaţi. La o alta, cîţiva bărbaţi discută, probabil cu nevestele lor. Ziariştii din radio sînt undeva pe hol. Mă spionează din cînd în cînd. Dar eu continuu să scriu. Ei, asta mai lipsea! Militarii mă întreabă ce e cu mine în adăpost. Le explic cum pot că nu-s american şi că... Dar nu e nevoie. Cineva le face semn că nu e cazul să-şi facă probleme, nu eu sînt duşmanul lor. Însă să revenim la jurnal. Joi, pe la 5,00 dimineaţa, avea să plece spre Kragujevac cel de-al 17-lea convoi cu ajutoare umanitare: alimente, îmbrăcăminte şi medicamente, toate în valoare de peste 13.000 $. Mi se spune să încetez cu scrisul. (Voi reveni.)
Îmi sînt verificate actele
Asta-mi mai lipsea. Preţ de-o oră am stat în sediul unei unităţi de securitate. Nu ştiu ce dracu au făcut, că ei nu ştiu engleză, eu nu ştiu sîrbeşte. Mi-au verificat actele şi au înnebunit nişte telefoane. Apare unul gras, cu mustaţă. Vorbesc timp de cinci minute şi gesticuleză arătînd spre mine. Într-un final, vine şeful lor şi, într-o engleză de baltă, îşi cere scuze. Mi se oferă o cafea. Refuz. Ăla gras nu se mai opreşte cu scuzele. În fine, sînt din nou liber. Sun la telefon în Kragujevac toate cunoştinţele. Nu răspunde nimeni. Mă îndrept spre hotelul în care am dormit. Cumpăr un pachet de ţigări de la bişniţari. Un Pall Mall - cu 30 de dinari, adică 3 mărci. Sînt rupt cu totul de orice cunoştinţă. Important este să găsesc un fax. Mîine e duminică şi materialul trebuie să ajungă în redacţie.
Vineri dimineaţă eram în vama sîrbă
Rămăsesem la momentul plecării din Piteşti. Primarul s-a urcat într-un CIELO. Eu şi directoarea Crucii Roşii, Doina Vasiliu, într-un microbuz pe care-l conduce Emil Pîrvu, şeful S.C. ROXEMI. Un om cum rar am întîlnit. De altfel, datorită lui pot continua aventura jurnalistică în acest război. Mai alătur aici cîteva nume care au venit să mă încurajeze şi să mă şi sponsorizeze. Este vorba de Puiu Brănescu, de la JOHN, şi de Adi Prodănel, de la PROINTERMED. Mulţumim! Vineri dimineaţa, la ora 10,00, eram în vama sîrbă. Ne punem vestele cu însemnele Crucii Roşii pe noi. Ne întîlnim cu delegaţia condusă de vicepreşedintele oraşului înfrăţit, Svetolik Mikolic. (Nu, aşa ceva nu
se poate. Pe postul de televiziune se spune despre un convoi cu ajutoare româneşti care a plecat în urmă cu două ore din Kragujevac. Păi, sînt maşinile noastre. Bombele au căzut la Iagodina, la 40 de km de Kragujevac.) Aud că doi oameni sînt în spital. Da, da, sînt ai noştri. N-a mai fost nimeni cu ajutoare aici. Dar poate n-or fi ei. Ba da, se confirmă. La ora 17,30, Televiziunea anunţă din nou despre convoiul român. Mi se spune că n-a murit nimeni. Că sînt probleme mici. N-am nici o putere. Peste tot pe unde sun nu răspunde nimeni. Sun din nou în România, la Radio. Aştept ca cineva să răspundă. Transmit repede numărul de la hotel şi spun în cîteva cuvinte că nenorocirea s-a întîmplat. Aştept. Între timp, aflu că, în urmă cu cîteva ore, atunci cînd eram în Radio, bombele care au căzut, cinci la număr, au lovit un poligon militar şi releul TV Kragujevac. 18,45. Am intrat în direct cu Radio 21. Relatez veştile proaste. Şole, oficialul de aici, este deja în drum spre locul unde ai noştri au fost bombardaţi. Am răgaz o oră pînă la următoarea transmisie să continuu, pe scurt, filmul sosirii aici. Aproape că nici nu mai contează. Mi-e gîndul la ai noştri. Oricum, posibilitatea de a ne întoarce prea curînd este mică. A fost distrus şi podul de la Iagodina.
Reuşesc spre seară să-l prind la telefon pe primar.
Doar ştiaţi că oraşul Kragujevac era în zona de război. De ce aţi mers acolo?
Oraşul Kragujevac este înfrăţit cu Piteştiul de peste 30 de ani şi această relaţie de înfrăţire nu a fost niciodată întreruptă. Ba dimpotrivă, în 1994, pe timpul embargoului, noi am construit acolo un monument. La Kragujevac orice piteştean este ca la el acasă. Şi pe deasupra, noi, românii, avem vocaţia de a ţine la cei dragi şi de a-i ajuta la greu şi nimeni nu ne va putea împiedica s-o facem. Noi, piteştenii, n-am uitat că prietenul la nevoie se cunoaşte. Şi, după cum ştiţi, domnule Silişteanu, această deplasare a noastră cu ajutoare la Kragujevac a mai fost precedată de o altă acţiune de acelaşi gen, dar care s-a oprit la frontieră, conducerea oraşului frate Kragujevac, în frunte cu primarul lor, domnul Stefanovic venind la Kladova, de unde a preluat ajutoarele aduse de noi.
Ambele deplasări ale noastre au fost efectuate sub „patronajul“ Crucii Roşii. Doamna Doina Vasiliu, directoarea filialei Argeş a acestei organizaţii, după cum ştiţi, ne-a însoţit.
De fapt, ce s-a întîmplat?
Noi am ajuns la Kragujevac pe 7 mai, în jurul orei 18.00. În acea seară am fost invitaţii unei televiziuni, apoi am vizitat oraşul, părţile afectate de bombardamente, iar noaptea tîrziu, am văzut cîteva adăposturi unde dormeau bătrînii şi copiii, că doar împreună am fost, nu?
A fost prima dată în viaţă cînd noi toţi cei care ne-am deplasat am auzit o alarmă de război. A doua zi dimineaţă, pe 8 mai, am vizitat uzinele Zastava, evident, după mari intervenţii ale primarului, la acea oră oraşul fiind în stare de alarmă, deasupra fiind multe avioane.
La Zastava, am realizat de fapt coşmarul războiului. Am găsit acolo nu moderna uzină pe care o ştiam şi pe care o vizitasem noi de atîtea ori altădată. Am găsit mormane de fiare. Nimic nu mai era întreg.
Un bloc de patru nivele, de exemplu, era deplasat cu 10-15 metri şi afundat două etaje în pămînt, datorită explodării într-un colţ al ei a unei bombe. Lîngă blocul administrativ, de nouă etaje, la vreo 40 de metri, căzuse o bombă şi săpase un crater de vreo 30 de metri în diametru şi adînc de 15 metri, iar pămîntul scos de explozia respectivă se vedea lipit şi la etajul 8 al acelei clădiri.
În jurul orei 13.00 am plecat de la Zastava, am traversat oraşul văzînd şi o unitate militară care fusese atinsă de bombardamente. În jurul orei 14.00 am intrat pe autostrada care duce la Nis, drumul pe aici fiind mai scurt şi, ziceam noi, mai sigur.
După vreo jumătate de oră de mers, a doua maşină a noastră – un microbuz condus de dl. director Emil Pârvu – firma ROXEMI SRL – ne-a depăşit pe autostradă, noi făcîndu-le semn că avem timp şi mergem mai încet. De fapt, să fiu sincer, eram relaxaţi şi bucuroşi că realizasem o treabă bună. În maşină – un CIELO nou – eram: eu în faţă, secretarul municipiului Piteşti, domnul Iosif Cerbureanu, şeful Corpului de Control, domnul Ion Neaga şi şoferul, care, de fapt, era
inginer la IATSA Piteşti, domnul Tudor Răducanu, soţul unei colege ale noastre şi proprietarul maşinii.
La un moment dat, am văzut în stînga noastră un nor mare, ca cel de la Hiroshima, deplasîndu-se cu viteză. Asta ne-a pus pe gânduri, iar mie, obsesiv, mi-a venit în minte ceea ce le spusesem şi colegilor înainte de a pleca din Piteşti: că pericolul este la întoarcere, cînd este posibil să găsim vreun pod distrus de vreun bombardament din timpul nopţii.
Dar am mers mai departe, deşi pe dreapta erau cetăţeni care făceau anumite semne, noi neluîndu-le în seamă crezînd că sînt bişniţari de benzină.
La un moment dat, în faţa noastră a apărut o denivelare uşoară care nu ne spunea că acolo putea să fie pod – repet, noi fiind pe autostradă. Depăşind vîrful pantei respective, intrînd pe porţiunea orizontală a drumului, la cinci metri în faţa noastră am văzut că lipsea o bucată de drum – de fapt, ulterior, am constatat că bucata era din pod.
Aveam 80 de km/h şi ce era să facem?? Norocul nostru a fost Dumnezeu şi şoferul care n-a frînat, n-a mişcat volanul şi astfel am realizat un zbor lin, de vreo 30 de metri, aterizînd de la o înălţime de vreo 10 metri pe bucata de drum prăbuşit şi oprindu-ne într-un capăt sprijinit pe un picior de pod. Au fost clipe de iad.
După prăbuşire, primul gînd al meu a fost dacă mă pot mişca. Am ieşit cu toţii din maşini, dintre toţi domul Neaga suportînd cel mai greu acest şoc.
După ieşirea din maşină am realizat ce se întîmplase: podul în acele momente era bombardat, iar înaintea noastră cu cîteva minute căzuseră bucăţi de pod… Alt noroc al nostru a fost că n-a mai căzut vreo bombă, în momentele prăbuşirii şi după aceea, în zona respectivă… Microbuzul nostru reuşise să treacă de pod.
Au urmat momente de-a dreptul răscolitoare; toată lumea ne-a ajutat şi astfel am putut să ne întîlnim cu colegii din a doua maşină – de fapt ei s-au întors. Atunci am văzut noi ce organizaţi şi ce hotărîţi erau sîrbii.
Întîmplarea respectivă a fost prezentată pe posturile de radio şi televiziune. Conducerea oraşului Kragujevac a venit după noi, pe un alt drum. Ne-au ajutat să îndeplinim nişte formalităţi, punîndu-ne în final la dispoziţie o maşină cu care am putut ajunge la Drobeta-Turnu Severin, de unde am fost preluaţi de maşinile Primăriei Piteşti.
Am primit, la vreo oră-două după accident, telefoane de la Piteşti, foarte mulţi colegi adunîndu-se la primărie, dumneavoastră, domnule Silişteanu, fiind cel care aţi transmis ştirea la Radio 21, ştire care a fost preluată de toată mass-media naţională şi internaţională, Cielo al nostru a rămas acolo.
După cîte ştiu sînteţi singurul primar, nu numai din România, care aţi mers în Serbia în timpul războiului. Dacă s-ar întîmpla cu alt oraş, cu care sînteţi înfrăţiţi, să fie în război, ori chiar Kragujevac-ul încă o dată, aţi mai organiza o astfel de acţiune?
Desigur. Atunci fiind şi mai uşor, având această experienţă în spate şi poate am lua alte măsuri de precauţie. Dar dacă vă referiţi la curaj, contaţi pe noi. Piteştiului nu-i lipseşte aşa ceva.
Rămăsesem, deci, la momentul din vama sîrbă. Colegii mei ziarişti, Christian Sabagh, Daniel Neamu, Viorel Zorilă şi Dan Beşliu sînt curioşi ce va urma. E prima lor ieşire în „lume“. Zozo avea să devină „personajul“ grupului. Pe Dunăre curge doar votcă pentru el. Dragul de el! Aşa este de ameţit încît cere vameşilor AZIL POLITIC în România. Ne distrăm copios pe seama lui. Ei bine, de acolo ne-am îmbarcat în maşini şi am pornit spre oraşul frate. În drum am oprit la un restaurant, unde sîrbii ne-au burduşit cu un protocol rar întîlnit. Nu intrăm în amănunte. Aflăm că joi noaptea, la Nis, a fost bombardată zona industrială. Mi se spune că pînă acum au fost distruse 35 de poduri peste Dunăre. Vineri dimineaţă, cu două ore înainte de a ajunge în vama sîrbă, NATO bombardase, la 60 de metri de graniţa română, o cale ferată la Vrsoc. Avioanele NATO fac peste 7.000 de curse pe zi. Îi întrebăm pe oficialii sîrbi ce părere au de contrabanda pe care o fac românii. Mi se răspunde că este binevenită. Se pune accentul pe faptul că dl. Pendiuc este primul primar din România care a avut curaj să vină la război.
Ne cazăm la hotel
Se dă alarma. Directoarea Crucii Roşii se îmbujorează de-a binelea. „Aoleu, ce fac? Unde ne ascundem?“. Rîdem cu toţii. Urmează masa de seară. Apare şi prietena fetei d-lui Pendiuc, Ivana Ivkovic. Primeşte un cadou. La masă se spun în continuare glume, bancuri. Dăm şi noi într-un cadru oficial pachetul cu ziarele Curierul zilei. Se ţin speach-uri. Cel mai interesant lucru se întîmplă cînd dl. Pendiuc propune ca Ivana să le scrie copiilor lui Bill Clinton şi să-i întrebe ce părere au ei despre ce se întîmplă acum în Serbia. Apar şi părinţii Ivanei. Plîng. Suspinul lor ne prinde pe toţi. „De ce atîta cruzime, cu ce-am greşit? Şi voi, voi ne ajutaţi mereu, vă riscaţi şi voi viaţa!“. Nu putem rosti nici un cuvînt. E miezul nopţii.
Răscumpărarea
Am părăsit Kragujevac, oraşul înfrăţit cu Piteştiul, cu speranţa că pînă la urmă soarele va lumina dimineaţa chipuri mai liniştite, cu mult mai optimiste. Dar n-a fost să fie. Poşta nouă a oraşului a fost şi ea bombardată. Ce mai contează, de vreme ce 500 de mii de oameni angrenaţi în concernul uzinelor Zastava au rămas pe drumuri. Că 400 au fost răniţi, alţi patru ucişi? Că pagubele depăşesc un miliard de dolari? Ce mai contează, oameni buni, că de 48 de zile au fost bombardate 150 de oraşe, 483 de şcoli, 24 de spitale, 42 de poduri, că au murit peste 2.000 de oameni, alţi 5.000 fiind răniţi?
Imaginea României, din ce în ce mai ştearsă
Duminică mă îmbarcam într-un autobuz spre Belgrad. Era ora 7.00 dimineaţa. Ce frumoşi sînt oamenii dimineaţa la noi, în România. Ce urîte sînt dimineţile acum, aici, în Serbia. După numai 40 de kilometri, opt voinici sîrbi aveau să oprească autobuzul. Căutau un soldat. Se pare că dezertase. Belgrădenii îşi vedeau liniştiţi de treburi. Dacă nu vezi locurile bombardate, te poţi crede într-o lume a păcii. În jurul orei 12,00, eram aşteptat de cel mai mare scriitor al Serbiei, Adam Puslojic. În centrul Belgradului începea o amplă manifestaţie în care demonstranţii protestau împotriva bombarda-mentului care a lovit ambasada Chinei, soldat cu patru morţi. Urmează mai apoi cîteva întîlniri cu oficialii belgrădeni, cu cîţiva profesori universitari. Imaginea românilor este din ce în ce mai ştearsă. Ba chiar scriitori sîrbi sînt la un pas de a rupe orice legătură cu prietenii lor din România. Timpul trece repede. La ora 13,20, sunetul prelung al alarmei mă face să mă înfricoşez. Dar numai pe mine. Ceilalţi nu se sinchisesc. Prima bubuitură zdravănă se aude la 14,15. „În ce or fi lovit?“ îi întreb. Peste cîteva ore, aflăm că geniştii sîrbi detonaseră o bombă neexplodată, care căzuse mai devreme în apropierea unui poligon al armatei. Spre seară m-am cazat, în schimbul a 40 de mărci,
la etajul patru al hotelului Toplice. (În acest moment, la ora 15,00, mă aflu la Uniunea Scriitorilor. Zgomotul puternic al unei explozii ne-a ţintuit locului. Vom afla mai tîrziu unde a căzut.) Luni dimineaţa, cînd m-am trezit, am întrebat dacă oraşul Belgrad a fost bombardat pe timpul nopţii. Recunosc că două nopţi înainte n-am închis ochii şi am căzut secerat în somnul cel mai profund. Ei bine, noaptea de duminică spre luni a fost prima noapte de cînd a început războiul în care Belgradul n-a fost bombardat.
Înapoi… dar singur
Luni, 10 mai. Ziua în care am trăit cea mai mare surpriză. Să fiu invitat la aniversarea a 160 de ani a Bibliotecii din Belgrad, sărbătoare la care peste 700 de intelectuali din întreaga Serbie au ţinut să participe. Aniversare prezidată de doamna Boiana Boric Brescovic, directoarea bibliotecii. Dar surpriza şi mai mare se întîmpla atunci cînd oficialii pronunţau Curierul zilei. Avusesem grijă să aduc cu mine ziarele în care de la începutul războiului, la rubrica „Oameni şi vremuri“, preşedinta trustului nostru de presă, Marilena Baraţă Neguţ, şi-a exprimat punctul de vedere. Adam Puslojic se află lîngă mine. Arată mulţimii ziarele în care noi am scris de Zastava, le vorbeşte celor prezenţi despre peripeţiile primarului Pendiuc cunoscut acum în toată Iugoslavia. Fotoreporterii îşi fac treaba, pozîndu-ne de parcă noi sîntem salvatorii. Adam, care citise o parte din editoriale, le explică invitaţilor faptul ca aşa ceva este nemaipomenit, că ei n-au ştiut că românii chiar sînt interesaţi de soarta poporului prieten aflat acum la necaz. Sînt invitat să spun două cuvinte, după care trebuie să citesc poezii din cartea mea, „Cearta cu umbra“. (Iată că din nou se bombardează. De data aceasta clădirea s-a mişcat de-a binelea.) Poezii traduse în limba sîrbă de Adam. Dar înainte de a le rosti, le spun celor din sală doar atît: cînd am plecat din România, n-am plecat singur. Mi-am luat cu mine şi inima. Peste cîteva zile voi pleca înapoi. Dar... singur. În acel moment se întrerupe lumina din sală. Adam traduce ce-am spus. Nu se aude nici musca. Deodată lumea se ridică în picioare şi aplaudă. Este fantastic. Ziarul Curierul zilei este arătat la lumina unei lanterne întregii săli, şi asta în timp ce Adam Puslojic spune în sîrbeşte cel de-al doilea poem al meu. Vicepreşedintele Radomir Andric şi Predrag Bogdanovic, secretarul Uniunii Scriito-rilor, şi încă mulţi oameni importanţi, ministrul Telecomu-nicaţiilor şi alţii, aplaudă la scenă deschisă. Manifestarea se termină după o oră. „Bravo, bravo!“ îmi spun rînd pe rînd oameni pe care nu i-am văzut niciodată. Sînt mîndru. Mă bucur că nu mi-am făcut de rîs ziarul, oraşul, ţara. În centru se dau concerte. Muzica face ca zgomotul durerii, al suferinţei să nu răzbească dincolo de sufletul lor. Moartea cuvîntului înseamnă moartea unui popor. Serbia cîntă şi scrie poezie. Serbia n-a murit.
Belgrad, 10 mai 1999
Printre oamenii lui Arkan şi bişniţarii de benzină
Vrsac. Marţi dimineaţă, ora 2,00
Oamenii lui Arkan par decupaţi din scenele cu gladiatori. Au o înălţime de peste 1,90, sînt laţi în spate cît Gara de Sud a Piteştiului, sînt tunşi pe piele. Unora dintre ei li se văd, ostentativ, parcă puse acolo în ham, pistoalele, altora baionetele. Pe o suprafaţă de circa 800 de metri pătraţi, într-un cîmp, sub lumina unor becuri alimentate de un generator, cîteva mii de oameni trudesc din greu, încercînd să mai adauge în bugetul propriu cîteva sute de mărci. Românii apar din două în două minute cu maşinile în care se pot încărca de la 300 de litri de benzină pînă la 1.800 de litri. Alţii vin cu ARO şi remorci. Vin din Timişoara, din Arad, din... Ba, chiar şi cîţiva piteşteni. „Piticul“ mă recunoaşte şi-şi face cruce. „Dom’ ziarist, să nu mă scrieţi la ziar!“ Îmi scapă o înjurătură. Vestea că tabăra traficanţilor cu benzină este situată la patru kilometri de Vrsoc şi la doi kilometri de Vama română se răspîndeşte cu iuţeală. „Piticul“ pleacă. Lîngă mine se află un timişorean cu Mercedesul în care are 380 de litri de benzină. Îl rog ca la plecare să mă ia şi pe mine. Săracul! E de-a dreptul de speriat... Are impresia că am fost trimis special să i-o fac. Aveam să aflu mai tîrziu că e patronul unor firme mari şi că i-ar fi ruşine dacă s-ar afla că se „înjoseşte“. Motorina se dă cu o marcă litrul. Benzina cu una jumătate. Preţul variază de la zi la zi. Se vînd şi ţigări, bişniţarii din Belgrad cumpărînd sute de cartuşe de LM - 150 de dinari cartuşul. Îl vor vinde cu 200, adică 20 de mărci. Între timp, mă împrietenesc cu timişoreanul. Materialul îl scriu în maşină la el, privind din cînd în cînd, prin geamul fumuriu întredeschis, mişcările oamenilor lui Arkan. De altfel, timişoreanul m-a acceptat după discuţiile cu oamenii lui Arkan. După ce „Piticul“ m-a dat în gît, a rupt-o la fugă. Dintr-o direcţie îşi făceau apariţia malacii. Din alta, nişte grupuri. Îmi cam clănţăne dinţişorii. „Hei, rumune, eşti novinar?“. Adică sînt ziarist? De altfel, legitimaţia uitată la gît confirmă, aşa că n-o aburesc. Spun că sînt ziarist şi nu unul oarecare, ci unul care vine de la război. Mai spun că n-am treabă cu ce se întîmplă în tîrg. Că mi-e sete, că mi-e frig şi că dacă vor să ne caftim, o putem face, dar numai după ce termin de scris. „Ăsta e bolnav!“ le spune unul celorlalţi. În fine, cîţiva ştiu româneşte. Stăm vreo zece minute de vorbă, timp în care le povestesc prin ce am trecut. Cînd află că sînt din Piteşti şi că am făcut parte din convoiul cu ajutoare, bombardat mai apoi la Iagodina, situaţia se schimbă radical. Oamenii lui Arkan îmi oferă o bere, mici şi bani, pe care îi refuz, chiar dacă prin buzunare nu mai aveam decît 20 de mărci, bani cu care urma să-mi cumpăr bilet de tren din Timişoara. Mă părăsesc mai apoi, dar am putut să observ că pînă dimineaţa, cînd aveam să plec din cîmpul benzinarilor, oamenii lui Arkan au rămas totuşi pe poziţie, spionîndu-mi fiecare mişcare.
Mulţumim, Iugoslavia!
România, miercuri ora 7.30. Timişoara. Crainicul gării anunţă la staţie că peste cîteva minute trenul Inter-city va pleca în direcţia care mă interesează şi pe mine, spre Bucureşti. Zăbovesc un pic la casierie pentru a-mi cumpăra bilet. M-ar încînta la clasa I, dar e prea scump, 187.000 de lei. Dau totuşi 125 de mii şi merg numai pînă la Craiova. Legăturile spre Piteşti sînt la ore tîrzii. În fine, iată-mă în drum spre casă. Răsfoiesc manuscrisele materialelor transmise şi constat că mi-au scăpat o mulţime de lucruri nespuse. Cea de-a doua noapte în Belgrad a fost din nou linişte. Şi fiindcă veni vorba de Belgrad, mă văd nevoit să corectez o informaţie pe care eronat am dat-o şi pentru care îmi cer scuze. Luni am fost invitat să particip la aniversarea a 155 de ani ai Muzeului Naţional din capitala Serbiei. În materialul transmis a apărut că am participat la aniversarea a 150 de ani a Bibliotecii… Ei bine, după această manifestare am avut surpriza să fiu primit ca membru de onoare (cu legitimaţia numărul 155) în rîndul Asociaţiei de creaţie şi prietenie „Frăţia Sîrbo-Română“. Chestiune care mă obligă la o şi mai atentă şi serioasă atitudine faţă de tot ce înseamnă aproapele. Soarta avea să-mi joace şi mie o festă atunci cînd, după plecarea din Belgrad, cînd trecusem numai de douăzeci de minute de Pancevo, avioanele NATO să lanseze cinci rakete asupra şi aşa distrusei rafinării. În aceeaşi zi autorităţile belgrădene aveau să-mi recomande politicos solicitarea unei acreditări a Ministerului Infor-maţiilor. Urma să fie eliberată în 48 de ore. Prea mult însă pentru a putea face faţă onorabil cu bruma de bani rămasă. Am omis să vă spun că la Uniunea Scriitorilor din Iugoslavia, undeva la intrare, pe un perete, există o listă mare, o listă a ruşinii, pe care sînt trecute toate statele care, într-un fel sau altul, au contribuit la distrugerea Serbiei. Deocamdată, România nu figurează. Deocamdată. Am mai avut ocazia să întîlnesc, tot în capitală, şi cîţiva albanezi. Nu mergeau pe alt trotuar, nu-şi făceau cumpărăturile la alt magazin. Oamenii, atunci cînd se întîlnesc cu alţi oameni, ar trebui să rămînă… Oameni. De cele mai multe ori reuşesc. Şi cu toate acestea sîrbii sînt hotărîţi să nu renunţe la Kosovo. Ei sînt hotărîţi să lupte pînă la unul. Rareori am întîlnit oameni aşa de hotărîţi, aşa de uniţi. „Vom muri pînă la unul, chiar dacă împotriva noastră ar fi să lupte întreaga lume“. Dar cît de întreagă mai este lumea prin care lumim? Şi încă ceva. Mulţi belgrădeni pe care i-am cunoscut au ţinut să transmită primarului Tudor Pendiuc cele mai alese sentimente de prietenie. Mulţumim, Iugoslavia!
Capitolul III
DESPRE SUFLAREA ÎN PIATRĂ
Primul interviu realizat în România după '89
cu Adam Puslojić
„Nu putem să suflăm în piatră“ – sînt cuvintele rostite de poetul sîrb Adam Puslojić prin '90, când l-am întrebat: „Ce-ai spune dacă ne-am întîlni pe o stradă a Belgradului cu Nichita Stănescu?“
Pînă în ziua de Sfînta Maria, cînd m-am hotărît să plec pentru prima dată spre Iugoslavia, nu ştiam despre această ţară decît că ne este vecină la S-V şi într-însa Nichita a stat ca în a doua sa Patrie.
Mai ştiam că printre bravii ei bărbaţi un cinstit loc îl „stăpîneşte“ ca nimeni altul un vrăjitor al poeziei sîrbeşti, Adam Puslojić, a cărui poezie îmi era cunoscută prin tălmăcirea făptuită de Nichita Stănescu. Legendară nu numai afinitatea domniilor lor, ci şi prietenia dusă pînă la a se spune despre dînşii că sînt tocmai feciorii Ledei - Dioscurii, de această dată amîndoi nemuritori.
Fără să cunosc pe cineva, în ziua următoare aceleia de 15 august m-am trezit în Belgrad. Şi unde era să mă duc dacă nu la cel căruia i se dusese vestea pînă în sufletul meu cum la sufletul lumii. Cine să-mi spună mie casa unde-i este fereastra şi aerul cu păsări şi frunze? Mi-am zis: Numai cineva care umblă cu cartea mi-ar putea îndrepta paşii. Întrebînd de poet pe o librăreasă, aceasta a crezut că-i numele unei străzi. Răspunsul m-a distrat într-o bună parte, dar m-a şi întristat, pentru că, se ştie, numele oamenilor mari se dau străzilor, oraşelor, după ce aceştia nu mai sunt. Să dea domnul ca aceasta să se petreacă peste ani foarte mulţi! O altă librăreasă, mai emancipată, a crezut că solicit o carte a poetului, dar s-a lămurit în cele din urmă şi m-a trimis la Casa Scriitorilor. Negăsindu-l nici acolo şi îndemnat fiind să-l caut în alt loc, am poposit spre a-mi mai trage sufletul la o cafenea de vreo jumătatea de hectar. Fusesem încredinţat în prealabil că i se va comunica sosirea mea, a unui român pe care nu-l cunoaşte. Şi cum Dumnezeu le aranjează pe toate, cum şedeam eu acolo, numai ce văd pe cineva semănînd chiar cu Dumnezeu, care se îndreaptă spre mine şi zice:
- Dumneavoastră sînteţi din România?
Auzind eu aceste versuri, spuse chiar în limba mamei mele, cîteva clipe n-am ştiut ce să spun, după care mi-am declinat răspunderile faţă de arta cuvîntului. Spus-am că numai iubirea de poezie şi prietenie m-au pus pe drumuri aşa de lungi şi faptul că n-am avut fericirea altora de a-l cunoaşte pe Nichita ca om. Şi iată-mă vrînd a-l cunoaşte prin cineva care l-a cunoscut, prin cineva, îmi închipui, căruia greu trebuie să-i fie a respira fără cel care respiră.
Adam: Aşa a început tot. Aşa a început cu Nichita Stănescu. Numele lui a fost Hristos. El a fost Nichita Hristea Stănescu. Uită-te aici! (Scoate din diplomat revista „România mai mult decât un Gulag“, ianuarie 1990.) Ce poză nemaipomenită! În 1981, Mircea Dinescu, Nichita Stănescu. „Uite ce am făcut aici! (Răsfoieşte revista amintită şi-mi arată, comentînd.) O nebunie nemaipomenită, poate nici nu ţi-ar fi trecut prin cap. Nicolae Ceauşescu – Eminescu! La un moment dat, dictatorul începuse să creadă că el este Eminescu! Eu n-am venit la Centenarul Eminescu. Am refuzat. Ceauşescu a trimis un mesaj participanţilor şi a spus o idioţenie fantastică: «Dacă azi ar fi fost Mihai Eminescu, el ar fi fost membru al partidului comunist». Ce să-ţi mai spun de Nicu (Ceauşescu)! Ăsta umbla cu cărţile lui Nichita, risipite prin maşină. Spunea că Eminescul lui este Nichita, dar nu citise niciodată un poem. Prin 1982, Nichita a imprimat trei „cuvîntări“ împotriva lui Ceauşescu, pentru armată, pentru tinerii ofiţeri. Trei variante: una blîndă, una moderată şi una total severă. Înregistrarea a fost făcută într-un subsol. A vorbit atît de minunat, încît cei din jurul lui au plîns. Ştii ce mi-a spus Nichita? Ei bine, mi-a spus: „Bătrîne, au început să creadă că e posibil, auzi, mă?!…“
F.S.: - Domnule Adam, v-am văzut la TV în primele zile ale Revoluţiei. Cum a fost?
Adam: Păi… în ianuarie am făcut un film de 24 de minute. Un documentar pe care l-a văzut şi regizorul Ion Cărmăzan. Ei bine, prietenul nostru Cărmăzan a căzut pe gînduri în faţa acestui film şi mi-a spus că el iese din cadrul comun al documentarelor, că are în el eternitate. Dar… stai, stai, hai să luăm ziarul „Politica“ să vedem, ei ce zic (mergem la un chioşc de ziare aflat la cîţiva metri de noi, are ziarul şi începe să traducă în româneşte). Ia auzi: „Filmul documentar al TV din Belgrad, Lecţie din a muri este o viziune autentică a Revoluţiei române. Participant şi martor la Revoluţie, poetul iugoslav Adam Puslojić a fost primul străin care a apărut la Televiziunea Română Liberă. De ani de zile Puslojić avea contact cu societatea artistică din România, asistînd la momentele în care intelectualii, artiştii şi scriitorii dezbăteau în ce fel pot contribui la lichidarea tiranicului regim ceauşist. Cînd pe postul iugoslav au apărut primele imagini ale Revoluţiei transmise în direct, cînd pe ecrane au apărut în lumea întreagă prietenii săi, actorul Ion Caramitru şi poetul Mircea Dinescu ca eroi ai revoluţiei, Adam Puslojić a plecat în România şi a rămas acolo 7 zile. Reportajul lui este o mărturie despre cum a început revoluţia, cum a fost salvată (să ştii că au fost mai multe încercări de lovitură de stat în armată). În acest reportaj au fost folosite cele mai reuşite materiale documentare pe care le-a filmat o echipă belgiană de televiziune. Pentru prima dată aceasta a prezentat miracolul de la Timişoara de pe 17 decembrie, falsa răpire a noii conduceri româneşti – 25 decembrie, filmarea fugii lui Ceauşescu din C.C. şi altele. Scenariu: Adam Puslojić. Redactor: Tatiana Lenard. În ultima clipă sîntem ameninţaţi din partea TV Belgrad că emisiunea Lecţie din a muri nu va fi inclusă în programul din 20 august 1990 şi se amînă“ etc., etc. …
F.S.: De ce credeţi că nu se mai dă pe post?
A.P.: Cred că a intervenit cineva din România. Poate d-l Iliescu, care nu apare deloc; lumea ar zice: „Dar unde este Iliescu, şeful statului?“
Şi Petre Roman care apare în film ca un spiker, montînd microfoanele lui Mircea Dinescu, Ion Caramitru. Amînarea acestei emisiuni este un lucru nou în Iugoslavia. O translatoare care a văzut filmul a zis că e nemaipomenit şi că imediat va fi difuzat la TVR. Poate chiar ea a intervenit să nu ruleze. Nu este un semn bun. Au trecut atîtea luni!
Ascultă în traducerea lui Ion Flora un poem nemaipomenit. Se numeşte „Ultima întîlnire dintre Nichita şi Vasko Popa al nostru“. Ştii care a fost scena? Ultima întîlnire a fost penibilă. Eu nu l-am lăsat pe Nichita să-l deranjeze. Vasko trebuia să scrie cîteva fraze pentru o prefaţă la cartea lui Nichita, în traducerea mea, şi, cînd i-am transmis rugămintea, mi-a zis: «Ce, eşti nebun? Să mă apuc de aşa ceva?»
- De ce, aşa ceva; nu ţi-e ruşine Vasko? Să nu scrii tu cîteva fraze despre Nichita; nu mi-ai spus tu că e cel mai talentat poet din lume?
«E!!! dar asta a fost.»
- Bine, dar acum ce părere ai despre Nichita?
«Bun, bun…»
- Păi scrie asta: Nichita Stănesu este un poet bun. Atît.
Vasko s-a supărat fiindcă l-am deranjat la 11 seara. Toate astea l-au întristat rău pe Nichita. A doua zi, la tîrgul de carte (veneam din partea de sud, iar Vasko din nord) văd cum se apropie unul de altul. Nichita n-a observat şi atunci, aşa brusc, are loc o convorbire între ei pe care am înregistrat-o, am pus-o în poemul acesta şi a ieşit ceva uluitor. A doua zi m-au sunat toţi prietenii lui Vasko: «Ce i-ai făcut lui Vosk – ce i-ai făcut?» N-am vrut să-l public după moartea lui Nichita şi de atunci e un blestem (Nu vrei să-l bată la maşină?). Intenţionat am scris numele N. Stănescu şi numele întreg al lui Vasko Popa, doar toată lumea ştie cine e Nichita.
Al II-lea interviu cu Adam Puslojić, după şapte ani în aceeaşi lună, aceeaşi zi, aceeaşi oră
F.S: 1997, chiar în mijlocul Belgradului, şi mijlocul Belgradului este Adam Puslojić, în premieră pentru Radio Alfa Piteşti şi nu numai. Adam Puslojić o să spună un poem, o să spună ce vrea domnia sa. Are libertate totală.
A.P.: (într-o română perfectă) Pentru că eu în general în ultimii zece ani cînd vorbesc normal spun poezie, acum, ca să spun un poem, eu voi spune lucruri simple de tot. Chiar, aş spune, opinii obişnuite şi de fiecare zi. Dar dacă ai vreo întrebare, pentru că ştiu multe răspunsuri, trebuie să-mi pui întrebări grele.
F.S.: Bun, atunci o să vă pun cea mai grea întrebare. De fapt, dacă dumneavoastră v-aţi întîlni pe stradă cu Adam Puslojić, ce întrebare i-aţi pune? Aşa, de-a lungul timpului, ce n-a făcut, ce n-a reuşit să facă Adam Puslojić pînă acum şi ar fi vrut el să facă?
A.P.: Aici am o mică corecţie: nu pot să-l întreb aşa ceva, pentru că în primul rînd nu este o întrebare grea, iar pentru că ştiu toate răspunsurile lui Adam Puslojić nu pot să-l întreb ceva ce ştiu şi chiar şi riscul este foarte, foarte mare pentru că acest individ, aşa cum l-a alcătuit Dumnezeu prin maică-sa, este în stare să-ţi dea cu cuvinte nepotrivite în cap, adică să spună şi ceva neplăcut, murdar, barbar, uneori cu atât mai trist dacă spune adevăruri. Aşa că mai bine să nu-l întreb pe acest individ nimica, în afară să-i spun „Bună ziua, Adam Puslojić!“
F.S: Ei! Bună ziua, Adam Puslojić! Adam Puslojić, în 1990, cînd m-aţi primit aici şi m-aţi bucurat vreo trei zile de n-am să uit toată viaţa mea, eraţi, mi se părea că sînteţi, mai liniştit. S-au schimbat vremurile şi, de fapt, pînă la urmă, cine pe cine schimbă: omul schimbă vremea sau invers?
A.P.: (rîzînd) Nu, vremea schimbă omul, asta este probabil tragedia vieţii noastre, pentru că (Adam Puslojić îşi potriveşte vocea) acum 7 ani eu am avut 70 de ani mai puţin, iar tu 700 de ani mai puţin, aşa că opiniile tale au fost în verde, iar amintirile mele acum sunt cu tot ce s-a întîmplat între timp, iar decembrie '89 de la Bucureşti şi din diferitele oraşe din România prin care eu atunci am trecut şi am trăit, la noi a durat cam cinci ani. Evi-dent, mulţi tineri, în primul rînd tinerii au dispărut din viaţă, cel puţin 800 000 de oameni tineri au plecat în străinătate într-un autoexil, pentru că ei n-au plecat cu inima plină, ci cu inima goală şi cu o tristeţe de o viaţă întreagă, iar cel puţin un milion de oameni şi-au schimbat casa natală, au rămas fără curtea în care ei au trăit atîta timp (în glasul lui Adam Puslojić se citeşte tristeţea) şi chiar au fost izgoniţi din propria lor patrie. Unii se află aici în Belgrad, în oraşele din Serbia, iar alţii… Cred că unii au ajuns şi prin România. Aşa că, sigur, fiecare linie care s-a ştiu eu şi-a făcut groapa în chipul meu, are mai multe înţelesuri şi cel puţin conţine amintiri foarte-foarte violente.
F.S. Am să vă rog să vă gîndiţi la o strofă, la o poezie pentru oamenii minunaţi, pentru că, să ştiţi, sînt oameni minunaţi în Piteşti şi în judeţul Argeş, chiar dacă se închid fabrici, chiar dacă pruncii lor vor începe şcoala cu bani mai puţini de acum, pentru că nu ştiu cum e în Serbia, dar în România ştiu că aveţi prieteni mulţi şi sînteţi cît de cît la curent.
A.P.: Aşa la nevoie, chiar nici nu ştiam… iată, avem la îndemînă un poem de-al meu, intitulat „Casa lui Marin“ şi este vorba de marele poet şi prieten al nostru Marin Sorescu, care chiar în anul acela a împlinit cele şase decenii şi noi l-am sărbătorit cu un volum întreg chiar intitulat „Casa lui Marin“ şi apărut în valea Timocului la Negotin, în limba sîrbă şi în limba română, şi aici, din „Convorbiri literare“, o să-l citesc.
Casa lui Marin
Următorul vers din Marin Sorescu
Lumea vrea proză, şi eu înaintez cu poezia
- Care-i casa lui Marin? Aţi văzut pe undeva casa lui Marin?
- Nu, nu se poate, domnule. Noi n-avem aşa ceva pe aici. Ar fi una, dar mai la vale, în satul de colo, de după satul nostru. Poate vreţi să merg şi eu cu voi să căutăm acolo, aşa cum spuneam. Poate chiar găsim noi una. Poate, dar n-aş crede…
Şi astfel, tot mergînd din sat în sat, din oraş în oraş, dintr-un ţinut în alt ţinut, dintr-o ţară în altă ţară, dintr-o lume în altă lume, dintr-un univers în alt univers, ajunseserăm de partea cealaltă, acolo. Azi aşa, mîine aşa… Aşa o viaţă, aşa o moarte, iar de ajuns, n-ajunserăm la ea, la casa lui Marin. Casa lui Marin – aşa spun oamenii – există, dar mai la deal, undeva mai la vale, acolo departe, undeva în spatele a ceea ce poate fi văzut de fapt. Ea este acolo.
Negotin, 19 ianuarie 1996
F.S.: 22 august 1997 alături de marele scriitor şi marele prieten al nostru. Noi suntem fraţii mai mici de fapt ai lui Adam, pentru că fratele egal al lui Adam ne-a petrecut cu ani în urmă. Ce anume vrei să mai spui, Adam, piteştenilor? Eu pun accentul pe piteşteni pentru că materialul acolo o să ajungă şi oamenii se vor bucura tare să-l audă pe Adam Puslojić.
A.P.: Ai grijă ce faci pe drum, prin ce lume vitregă sau blîndă mai treci tu!
F.S.: Ce putem face ca să fie lumea mai bună, domnule Adam? Dacă stă în putinţa noastră acest lucru…
A.P.: (oftează) Da… Sigur, o mică parte depinde de noi, iar greutatea cerească este pe experienţa dumnezeiască şi care nu ne aparţine, evident, nici ca o calitate, nici ca pedeapsă. Ceea ce depinde de noi, de oameni, este să fim cît mai suportabili în lume. În ce sens? Suportabili ca prieteni, suportabili ca oameni care nu au multe idei insuportabile. Să izgonim violenţa din sufletul nostru, să ne limpezim la suflet şi cu atît mai mult să avem grijă de fiecare secundă din viaţa noastră, pentru că această secundă este împărţită cu lumea întreagă.
F.S.: Domnule Adam Puslojić, bănuiesc că ştiţi, dar dacă nu ştiţi vă spun eu: un oraş sîrbesc, este vorba despre Kragujevac, este înfrăţit cu oraşul Piteşti. Ce crede poetul Adam Puslojić că am putea face împreună pentru Piteşti? Haideţi să facem ceva nou, să se bucure lumea!
A.P.: În cursul anilor au fost probabil mai multe vizite şi în Piteşti şi în Kragujevac, din toate domeniile spirituale, culturale, economice, avînd în vedere că şi la Kragujevac este o mare uzină de maşini şi la Piteşti cum a fost cu Dacia şi aşa mai departe… Dar, iată, este un prim pas care de fapt ne obligă în continuare să facem şi noi eforturi esenţiale. Propun domnului primar al Piteştiului, domnului Tudor Pendiuc, să facem un efort comun şi să legăm un nou nod solemn, luminos, între cele două popoare şi cele două state, adică să facem ceea ce se poate face, ceea ce este real. Din partea scriitorilor, din partea artiştilor din Belgrad şi din Serbia şi din Kragujevac avem posibilitatea să facem o vizită la Piteşti, să venim cu două-trei maşini.
Ultima scrisoare, prima „tăcere“*
Piteşti, 18 ianuarie 2000, spre seară
Neiculiţă, dragul nostru frate mai mare –
Adam Puslojić,
cer iertare că mare supărare ţi-am făcut, dar cine oare – înger bătrîn – ar putea învăţa să se supere pe încă ucenicul cioplitor la temelia cuvintelor?
Neiculiţă Adame! Numai dumneata mi-arătaşi „unde-i casa lui Marin“. Numai dumneata îmi povestişi despre cearta lui Nichita cu Vasko. Numai dumneata mi-arătaşi, deschizîndu-ţi inima, ce înseamnă să fii călător pe bicicleta pe care ar fi încăput Belgradul în cinci prieteni.
Nene Adame! Piteşti-ul a rămas încă pe harta patriei ce-ţi este dragă. Ce mai face Sîrba Ignatovic? Dar Miodrag? Pe aici, pe la noi, lumea pământeşte în umbra unor maştere păsări. Teoria fizicianului Hâncu a cutremurat. S-a stins şi Ion Raţiu. Dar viaţa merge fără milă înainte.
Neică! În cîteva săptămîni una dintre cele mai prestigioase edituri din România, „Paralela 45“, mi-a dat girul de a-mi publica o carte de reportaje – se pare prima de acest fel – carte ce însumează toate articolele publicate vizînd corespondenţele mele transmise în perioada blestematului război din Iugoslavia.
Un alt capitol al acestei cărţi de reportaje face referiri la mineriadele la care Dumnezeu a vrut să fiu martor.
Tot aici sunt inserate puţinele, dar preţioasele interviuri pe care am avut sfîntul noroc să ţi le iau de-a lungul vremii.
Rugămintea mea de suflet, de suflet, de suflet este ca dumneata să uiţi despre cearta motivată de altfel – pe care ţi-am pricinuit-o, şi să-mi trimiţi prin fax o pagină-două, în care omul şi poetul Adam Puslojić să înşiruiască părerile şi, eventual, concluziile la care aţi ajuns. Aveţi libertate totală să abordaţi acest subiect (părerile şi concluziile despre ce a însemnat războiul din Iugoslavia, despre ce a semnificat în acest timp frăţia sîrbo-română).
Cartea se numeşte „Linia întîi” şi va apărea într-un tiraj de 1500 de exemplare, ediţie de lux. În urmă cu cîteva zile primarul Piteştiului, Tudor Pendiuc, mi-a spus că a dat sfoară-n ţară şi că la lansare vor fi prezenţi şi oameni ai Ministerului de Externe.
Te-aş ruga, neiculiţă Adame, să-ţi laşi inima slobodă, să mai pui un semn pe drumul pe care…
Cu frăţească dragoste,
Florian Silişteanu
Interviu cu Mihai Vasilović
„Un kilogram de carne – atît face un român“
F.S.: Bună seara, piteşteni, bună seara Radio Piteşti! Florian Silişteanu vă transmite din Kladovo, din Iugoslavia. Este ora 22.45, 21 august 1997, mă aflu la primul popas mai lung din expediţia pe bicicletă “The Future is Ours”. Cel cu care vom vorbi este prietenul şi poetul Mihai Vasilović din Serbia. Tînărul poet iugoslav s-a născut în anul 1959, în oraşul Kladovo. Poezia sa este marcată de un vibrant, tineresc patos al angajării în numele marilor idealuri ale lumii contemporane; el cîntă foarte mult dragostea, pacea, lucruri care constituie motive poetice aproape obsedante în poezia lui. S-a remarcat mai ales prin simplitate, prin prospeţime şi sinceritatea rostirii literare. Mihai Vasilović, îţi mulţumim că eşti invitatul Radio- televiziunii Alfa Piteşti; trebuie să spunem că în jurul nostru sunt aproape o sută de kladoveni care, după o zi de trudă, poposesc în centrul oraşului la o bere şi la discuţie. Ştiu că ai publicat în cele mai mari reviste literare din Serbia, dar şi din România. Spune tu, cam pe unde ai scris?
M.V.: Dacă-mi pot aminti ştiu că poezia mea e tradusă în româneşte în reviste literare: “Ramuri”, “Tribuna”, “Orizont”, ar mai fi vreo cîteva, în total cinci-şase.
F.S.: M-a surprins plăcut cînd am găsit la tine în bibliotecă o carte a unui poet piteştean. Cum ai ajuns în posesia ei? Este vorba despre Aurel Sibiceanu.
M.V.: … banda este întreruptă… unde am plecat cu prietenii mei poeţi români. Nu ştiu dacă aţi auzit de Romică Cojocaru, poet cunoscut din oraşul Turnu Severin.
F.S.: Mihai, spune-ne, te rog, cum decurge viaţa literară aici la Kladovo, în Serbia. Mai precis vorbeşte-ne despre cărţile care se mai tipăresc pe aici. Poate să-şi mai cumpere sîrbul o carte?
M.V.: Vreau să vă spun că e cam greu acum. Cea mai ieftină carte pe care şi-o poate permite un muncitor costă 15 DM. Cultura aici în Serbia… Nu oricine îşi poate cumpăra o carte mai cunoscută, a unui poet mai mare. Nu poate da 150-200 de dinari. Vă daţi seama că o carte bună este aproape inaccesibilă unui muncitor sîrb.
F.S.: Cam cît înseamnă 300 de dinari în mărci?
M.V.: Trei sute de dinari înseamnă aproape 70 de mărci.
F.S.: Deci, am înţeles de la tine că o carte costă cel puţin 15 mărci.
M.V.: Da. Mai puţin de 15 mărci sunt cărţi mai puţin publicate.
F.S.: Mihai Vasilović, tu eşti de profesie inginer auto. Să ştii că în Piteşti, pe lîngă scriitori şi artişti, mai sunt şi oameni care muncesc în fabrici, intelectuali. Spune-mi cum se descurcă omul Mihai Vasilović, cum munceşte el? În principal, dacă tu eşti mulţumit de ceea ce faci.
M.V.: Salariul meu ca inginer este de aproximativ 1500 de dinari, asta însemnînd cam 400 de mărci. Sîntem puţini cei care avem un asemenea salariu, salariul mediu fiind între 300 şi 500 de dinari. E foarte greu ca un muncitor să-şi ţină familia cu un asemenea salariu. Foarte greu şi din cauza asta din zi în zi cultura cade la pămînt, cade pentru că nimeni nu se mai gîndeşte la asta. Noi am avut şi războiul, al treilea, nimeni nu se mai gîndeşte la cultură. Tot omul se gîndeşte cum să trăiască de azi pe mîine.
F.S.: Cade cultura, dar nu se dărîmă, Mihai Vasilović. Nu se dărîmă pentru că tu – şi probabil alţii ca tine – (trebuie să spunem că eşti secretarul literar al unui club literar de aici din Kladovo) faceţi cultură fără bani. Cînd vă întîlniţi şi ce faceţi în cadrul acestui club?
M.V.: Uite, noi scriitorii din oraşul ăsta sîntem ca şi cei din alte oraşe. Omul care iubeşte poezia, care iubeşte cartea, care vrea să scrie, care vrea să citească, acela nu se uită cît costă o carte. Acela trăieşte pentru carte. Vreau să spun că sîntem foarte puţini. Clubul acesta din oraş are 560 de membri cu vîrsta între 12 şi 70 de ani. Nu pot spune că toţi scriu. Suntem însă vreo 30-40 de inşi care în fiecare miercuri ne adunăm de la opt seara şi
rămînem. Toţi cei care scriu azi, mîine, aduc ce au scris. Stăm toţi la o masă, citim, care face poezie, care proză…
F.S.: Mihai Vasilović, să trecem de la poezie şi la lucrurile coti-diene. Tu mi-ai arătat zilele trecute oraşul şi mi-ai povestit că aici vin foarte mulţi români să muncească. Cum decurg lucrurile privind acest aspect?
M.V.: Vă daţi seama… Din cîte pot să văd şi să citesc din ziare, reviste, de la radio – putem prinde radio Turnu Severin, Herculane şi Orşova – de la televiziunea naţională română, şi în România ca şi în Iugoslavia este inflaţie. Mulţi muncitori rămîn fără serviciu, multe fabrici sînt închise şi chiar dacă aici în Iugoslavia salariul este mic, uite că vin români care lucrează de la ora şase dimineaţa pînă la opt-nouă seara pe 10 mărci. 10 mărci sunt în vremurile astea cam 35 de dinari. Vă daţi seama, în zece zile, 350 de dinari, cam salariul unui muncitor pe o lună.
F.S.: Cît costă un kilogram de carne la voi?
M.V.: Un kilogram de carne? De la 25 de dinari în sus, după calitate.
F.S.: Deci românul munceşte pentru aproximativ un kilogram de carne…
M.V.: Pe zi. Da, normal că un sîrb preferă să stea degeaba decît să facă lucrul pe care un român îl face pe 10 mărci (35 de dinari). Dacă stă în fabrică, lucrează-nu lucrează, el ia 300-500 de dinari chiar şi stînd degeaba.
Capitolul IV
O EXPEDIŢIE RATATĂ
- din jurnalul unui biciclist -
De la Piteşti la Washington, pe bicicletă
I
Totul a început într-o noapte. Era într-o luni spre marţi, adică în noaptea de şapte spre opt. Trecuse cu puţin de ora trei. Mă învîrteam prin casă, în linişte, ca să nu-mi trezesc puştanii. Trăgeam dintr-un chiştoc de Carpaţi, încercînd să ies într-un fel din starea de lehamite, acea stare care-l încearcă nu de puţine ori pe om. Nu înţelegeam şi nu înţeleg nici acum multe lucruri. Am debutat cu versuri prin 1987. Premii, chestii, socoteli. Din '90 soarta mi-a zis: “Bă, pe tine maică-ta te-a făcut ziarist. Am luat de bun îndemnul sinelui, şi, spre disperarea multora, mai tîrziu aveam să demonstrez că sînt dat dracu' de talentat, că am verb, cum se spune. Interesant pentru matale, cititorule, mi se pare a fi să-ţi pun pe tapet relele pe care le-am purces, că de bine e sătulă lumea, anumite situaţiuni mărunte care, mai tîrziu, vă vor lămuri în multe privinţe. Recunosc că am fost ucenic la mai multe publicaţii, televiziuni şi alte scheme, ultimii doi ani slujind, zic eu, onorabil Curierul zilei, perioadă de care mă leagă multe lucruri plăcute, dar şi răsfăţul la care am fost supus m-a împins de multe ori să mai fac şi boacăne. Dar vorba dlui Smeoreanu, atunci cînd îi eram simpatic: „Bă, Sile, tu dacă nu erai, ar fi trebuit să fii inventat“. Vremuri mişto, ce să mai… Ei, tot în noaptea cu pricina îmi trecură prin minte scene decupate din documentările mele nocturne, spre disperarea multor cîrciumari, care documentări se puteau citi a doua zi în rubricuţa mea „Rondul de noapte“ din Curierul, de cele mai multe ori, bieţii patroni ori tipi din lumea interlopă ajungînd să mă înjure de mama focului. Păstrez şi acum casete audio pe banda cărora mulţi inşi cu funcţii din urbe şi-au depănat bucuriile sau necazurile, au bîrfit ori au înjurat. Başca, dacă mi-aduc aminte, am şi ceva poze. Ştiu un editorialist român, bine cotat, care într-o noapte, prin „Muntenia“, a pus nişte şmecheri, băieţi mişto, de altfel, să-mi treacă şişul pe la grumaz. Şi asta de ce credeţi? Pentru că o puştoaică n-a vrut să plece cu el, ci cu mine. Am fost pus în situaţii în care mi-am pierdut prieteni vechi, deoarece eram convins că alţii sunt modele de cinste şi corectitudine. M-am înşelat de cele mai multe ori. Am primit şpăgi pentru tăcere, am fost mituit şi-am minţit la rîndul meu. Meseria de ziarist este, aşa cum au spus-o şi alţii, cea mai frumoasă din lume. Din păcate, însă, fiecare ziar îşi are politica lui, interesele sale şi atunci cititorul, dragul de el, este pus de cele mai multe ori în situaţia de a nu şti în cine să mai aibă încredere. Nu încerc şi nici nu pot să-l lămuresc eu. Ba, mai mult, de cînd cu NATO, mulţi politicieni, şi nu numai, au impresia că soarta noastră, a românilor, umblă cu ceasul la mînă. Ce m-am gîndit eu în noaptea de care v-am pomenit? Ce-ar fi să-mi asum un risc, să fac un pariu cu mine, să mă prefac că nu mă interesează oamenii, care, mai nou, respiră prin ţipătul metalic al ştirilor de ultimă oră. Aşa a apărut ideea acestei expediţii care va străbate România, Ungaria, Austria, Elveţia, Franţa, Spania, Portugalia, din Lisabona cu avionul, pînă în America la căsuţa lui nea Bill Clinton, traseul fiind parcurs cu bicicleta. Ştirea s-a răspîndit cu repeziciune, presa centrală şi locală avînd grijă să confirme intenţia mea. Mi se pare extraordinar să aflu, şi să vă informez mai apoi despre ce gîndesc oamenii simpli despre România, cum trăiesc ei, ce obiceiuri mai păstrează diaspora românească. De menţionat că în toată această întreprindere a mea m-am ţinut departe de conotaţiile politice. Luînd în serios toată treaba, aveam să descopăr că de la zi la zi întîlnesc o seamă de oameni pe care nu i-a luat încă valul banilor, chiar dacă îi au, păstrînd în continuare temelia bunului-simţ, omenia. Dar, vorba ceea, sînt oameni şi oameni.
Ştefan Hruşcă… mai departe
Important totuşi este cine are curajul să arunce primul cu piatra. În fine, pe 10 iulie, mă îndreptam spre un cotidian naţional, de la care am şi obţinut de altfel o acreditare pentru a transmite în exclusivitate ştiri şi reportaje din expediţie. Înainte de ajunge însă acolo, m-am întîlnit pe Victoriei cu Ştefan Hruşcă: „Faină idee cu expediţia, Florine, uite adresa mea, poate ajungi prin Ontario“. La fel de încurajatoare a fost întîlnirea şi cu milionarul de la miezul nopţii, dl. Marius Tucă, şi cu mulţi alţii. La cîteva zile aveam deja scoase din calculator scrisorile de intenţie pentru sponsori, oficialităţile locale şi naţionale. Se cuvine să dau la iveală cîteva dintre numele unor persoane care m-au ajutat de altfel întotdeauna. Nici nu ştiu cu cine să încep.
Ei bine, d-na doctor Nina Vlăsceanu şi soţul ei Gabi, şef de marketing la Novatex, dl. inginer dr. Constantin Stroe de la Dacia, dl. primar Tudor Pendiuc, Ion Mihăilescu, şeful Consiliului Judeţean, dl. director de la Arpechim, Mihai Georgescu, Camera de Comerţ Argeş, Radioteleviziunea Piteşti, bineînţeles Fabrica de biciclete TOHAN, dl Negru şi doamna Emilia Mîrza, dl. director Lucian Niţu de la Uzina Dacia. În urmă cu cîteva zile, cu sprijinul d-lui Eftime de la Radio, reuşind chiar să discut cu ministrul Trasporturilor, dl Traian Băsescu, am profitat de buna sa dispoziţie şi i-am cerut şi eu un vapor. A zîmbit şi mi-a promis că mă sprijină să trec oceanul într-un avion. Bancorex-ului şi Bankcoop-ului iarăşi mulţumiri, chiar şi d-lui Văsîi , căruia i s-au terminat fondurile de sponsorizare. Şi Bodescom a fost bine-voitor, ca să nu mai spun de Jurnalul de Argeş, care m-a onorat cu găzduirea sediului acestei expediţii. Una peste alta, mai sunt cîteva zile pînă la plecare. Tovarăşii mei de drum bicicleta, reportofonul şi casetele, celularul şi camera video sunt gata pentru a vă aduce în rîndurile acestui ziar evenimentele care se-ntîmplă în lume.
II
Pariul şi mama lui
Veştile bune din ultima săptămînă, referitoare la pregătirile pe care încă le mai fac pentru „a decola“, încep să se contureze din ce în ce mai clar. Domnul primar Tudor Pendiuc, m-a prezentat săptămîna trecută fraţilor noştri sîrbi de la Kragujevac, ocazie cu care le-a comunicat popasul pe care-l voi face acolo. Numai bine, mai ales că, la numai cîţiva kilometri, adică în Belgrad, voi bate la uşa lui Adam Puslojić, marele prieten al lui Nichita, pe care am avut ocazia să-l cunosc prin 1990, la el acasă, întîlnire în urma căreia am realizat cel mai grozav interviu al meu. Nu mai spun că azi dimineaţă am luat legătura cu senatorul Octavian Ştireanu, pentru a-mi mijloci, cu sprijinul ministrului de externe, Adrian Severin (contactat şi de dl. deputat de Argeş, Ion Cîrstoiu), obţinerea vizelor. Ca o paranteză, trebuie să spun că nu facem altceva decît să trăim din consecinţe – m-am trezit deunăzi că Arpechim-ul a început, spun unii, s-o ducă mai greu. Eu nu cred, managerul Georgescu ştie ce face. Ruşine să-mi fie, da'-mi vine să-i spun lu' mama (care acuma este în spital): „Bine, mamă, eu unul n-am tras în popor şi nici n-am amestecat seminţele; m-am dat gospodar cît am putut, am scris cîteva pagini la o carte, am necinstit din cînd în cînd femeia, ca mai apoi s-o pot numi aripă, şi atunci trebuie să mă împiedic?“ În fine, mă văd obligat să amîn plecarea pentru 17 august, zi în care îmi iau zborul, indiferent de vremea de dinafară ori înăuntrul voii Domnului. Oricum, în oraş nu mai vine nimeni, aceiaşi argeşeni, aceiaşi vîlceni, aceleaşi secretare. Redactorul şef de la Jurnalul de Argeş, dl Gabriel Grigore – să-i dea Dumnezeu sănătate m-a rugat să trec la chestii mai serioase, adică să vă dezvălui, dumneavoastră cititorilor, cît mai multe amănunte despre această expediţie intitulată, aşa cum am scris şi în primul episod, „VIITORUL ESTE AL NOSTRU“.
(În momentul în care redactez acest material, prietenul meu, ziaristul şi prozatorul Augustin Doman, întocmeşte o listă neagră cu personalităţile urbei… monşericul sătul de atîta binefacere de mamă al unora din fruntea urbei s-a hotărît: voi fi un dur. Dar iată lista: Mobuto Sese Co, Florea Costache, Aurel Tudorache, Emil Pîrvu şi alţii). În fine, iată şi traseul pe care-l voi străbate, pe bicicleta oferită de TOHAN. Aşadar, voi parcurge aproximativ zece mii de kilometri. Plecarea se va face de la Piteşti – iniţial, era vorba de Bucureşti. Pe teritoriul românesc, în cazul în care aleg varianta Iugoslavia-Croaţia-Slovenia-Italia-Franţa-Spania-Portugalia, traseul va străbate Piteştiul, Slatina, Craiova, Strehaia, Turnu Severin. Pe urmă, teritoriul sîrbesc, Kladova, Negotin etc. totalul localităţilor însumează, pînă la Lisabona, 58 de oraşe mari. Estimativ, traseul ar trebui să se deruleze în aproximativ 80 de zile, timp în care voi transmite ştiri şi reportaje postului de radio şi televiziune Alfa Piteşti, Antenei 1 Bucureşti, Jurnalului Naţional şi, bineînţeles, Jurnalului de Argeş. Oceanul Atlantic va fi traversat cu avionul. Cele peste o sută de adrese pe care le am îmi vor permite ca, pe parcursul expediţiei, să poposesc pentru a mă informa, scopul fiind acela de a oferi consumatorilor de presă ştiri şi reportaje. Luînd pulsul realităţii la faţa locului, vreau să realizez o comparaţie între nivelul de trai al României şi al celorlalte ţări, să descopăr ce gîndesc oamenii simpli, care sunt părerile lor în privinţa aderării României la NATO şi nu numai. Cum am mai spus şi în episodul trecut, această expediţie se va finaliza într-o carte de reportaj, care se va numi probabil „Pe urmele unei dezamăgiri“. Şi pentru că tot am amintit de materialul din numărul trecut… În urma apariţiei acestuia, telefoanele au zbîrnîit în draci. Lumea a început să parieze mai ceva decît la cursele de cai. Staţi liniştiţi, bibicilor! Calculele privind cheltuielile expediţiei spun că mi-ar trebui vreo 30 de milioane. Pînă acum am strîns vreo cîteva. Orice s-ar întîmpla, această expediţie se va întîmpla! De ce? Pentru că sînt un tip deştept, Dumnezeu mă iubeşte, dar mai ales pentru că am făcut un pariu cu mine că-n lumea asta se poate trăi şi fără şmecheri, grandomani…
FC Argeş i-a căpăcit pe rapidişti. În rest, cîinii vagabonzi, elegant hăituiţi, cer învoiri şi permisii hingherilor, despre această chestiune de haită prefectul neştiind nimic. Felinarul din stradă, gîrbovit de nesomn, pregăteşte ziarul lui Grig pentru săptămîna ce vine. Ca un făcut, încă mai zornăie nişte bănuţi în sacul expediţiei. Au fost oferiţi de dl. Daniel Otobîcu, managerul SC Complex Intim DO Mioveni: „Îmi place ceea ce vrei să faci, este extraordinar“. …'trăieşti boierule! Nici jupîn Fulga de la PECO Argeş nu s-a lăsat mai prejos şi a mărit „cifra octanică“ a expediţiei cu încă un milion. “Ceasul rău, pisica rea!“ S-a „fumat“ şi cea de-a doua ediţie a Carnavalului Tinereţii. Bravos, copii! Să ştie boborul că piteştenii ştiu să facă de toate… din cele bune. Printre altele, Laurenţiu Cazan, nimeni altul decît binecunoscutul interpret şi compozitor de muzică pop, m-a onorat, într-o discuţie de aproape o oră, cu sfaturi de prieten mai mare, concluzionînd că Cel de Sus îmi va sta în preajmă, adică totul va merge bine. Aşa să fie! Şi încă ceva… Oameni buni, să fim mai buni!
Piteşti, 11 august 1997
III
Fiţuica din care afli
Măreţ cititor al Jurnalului de Argeş, facă-se voia ta şi mai zăboveşte o ţîră asupra celor înşiruite aci. Ceasul arată că sîntem încă în noaptea de sîmbătă spre duminică, adică peste cîteva ore, la 10.30, în faţa „Casei Cărţii“, prietenii şi neprietenii vor fi martorii plecării mele în expediţie. Se cuvine aşadar să vă povestesc ce s-a mai întîmplat în ajunul acestei plecări. Am avut surpriza să plătesc tribut şi eu unei situaţii binecunoscute nouă, românilor. Despre ce este vorba? Mulţi mi-au promis, puţini m-au ajutat. Dar cum numitorul comun al semenilor noştri se numeşte şi Babilon, alta fuse chestiunea. Scurtînd discuţia, iată numele celor care au vorbit şi au promis mai puţin, dar care au ţinut să mă ajute, şi chiar au făcut-o. Aşadar, Camera de Comerţ şi Industrie Argeş – 500.000 lei, Subansamble Auto – 700.000 lei, Peco Argeş – 1.000.000 lei şi Daniel Otobâcu din Mioveni – 500.000 lei, un total de 2.700.000 lei. Scăzînd cîteva cheltuieli, cortul, agenda electronică, accesoriile pentru bicicletă, au mai rămas, transformaţi în valută, 121 dolari. Cu atît plec la drum să-l întîlnesc pe Bill Clinton. Asta e! Ce-o mai fi, om vedea!
Pe 15 august, de Sfînta Maria, am dat, în decurs de o oră, două interviuri: primul pentru Radio România Actualităţi, discuţia avînd loc chiar în biroul d-lui Mircea Pally, căruia îi mulţumesc, şi cel de-al doilea la Radio Televiziunea Alfa Piteşti, intervievat fiind de Mihai Feraru, căruia, la fel, îi mulţumesc. Acuşica ţineţi-vă bine! Faxurile pentru ambasade, intervenţiile făcute nu se conturară într-un final. Nici că că, nici că că, aşa că nu disperai şi nu luai în seamă importanţa vizelor. Păi, adică cum: fraţii noştri de peste ocean n-au nevoie de vize, occidentalii noştri nici ei. Şi-atunci noi, românii, de ce-am avea nevoie? Am dreptate ori ba? Atîta vreme cît un om munceşte, îşi respectă semenii, adică nu e extraterestru, zic eu nu văd care ar fi problema. Eu cred că vremea de patrie a apus. Vreau să vă spun că uneori trebuie să iei loc de piatră, să vezi în fiecare dimineaţă cum lucrarea se face, ca şi cînd fiecare dimineaţă ar fi o nouă patrie. De şapte strigăte încoace, răul din noi s-a înfipt şi mai mult în gîtlejul pămîntului. Tocmai atunci cînd îţi este mai bine, vine poştaşul şi-ţi dă o scrisoare. Deschizi plicul şi înăuntru găseşti o fiţuică din care afli că tu, în timp ce alţii apărau un ciolan de puricii şefilor, ai uitat să plăteşti impozitul pe viaţă. Vreme frumoasă, patrie în haine de lemn. Aş vrea să mai fac o declaraţie şi sper ca prietenii mei de la Jurnalul să nu mă cenzureze. Nu mă interesează ce s-a spus ori se va spune despre preşedinta ziarului Curierului zilei, d-na Marilena Baraţă. Eu o consider un om bun şi-i mulţumesc pentru tot ce a făcut pentru mine.
Pînă săptămîna viitoare, cînd, probabil, voi transmite din Turnu Severin, s-auzim numai de bine!
P.S. 1 – Aşadar, pe 17 august, colegul nostru Florin Silişteanu şi-a luat inima în dinţi şi norocul în buzunar şi a plecat într-o expediţie inedită, pe bicicletă, avînd ca punct terminus capitala Statelor Unite, Washington. „Jurnalul“ va continua să-i publice corespondenţele transmise din diferite puncte ale globului. Florin lasă acasă doi băieţi şi o nevastă superbă, o carte de poezii încă netipărită, o tranziţie tot mai insuportabilă , o mulţime de prieteni şi neprieteni. Noi îi dorim să-şi realizeze visul: acela de a da mîna cu Bill Clinton. Baftă şi drum bun!
P.S. 2 – Am primit, între timp, primul fax de la ciclo-reporterul nostru, în care ne informează că a ajuns la Craiova, unde s-a întîlnit cu bardul Tudor Gheorghe, care i-a urat cităm „drum bun în temerara dumitale încercare!“, continuînd: „Salută-i din partea mea pe toţi prietenii pe care-i vei întîlni. Primul e Adam Puslojić“. Probabil că, la această oră, Florin Silişteanu a trecut deja de Turnu Severin.
IV
Din cele 35 de kile ale rucsacului meu,
7 cîntăresc pliantele d-lui Pendiuc
17 august, cu cîteva sute de metri mai sus de Hanul Cerbu
Cît p-aci să dau onorul chibiţilor care au pariat cota (adică pînă unde rezist): hanul de la Cerbu. Am cheltuit primii 20 de mii de lei pe… apă minerală. Nu ştiu cît era ceasul cînd am plecat de la Casa Cărţii. M-au petrecut cei mai dragi sufletului meu: puştii mei, Codruţ şi Lucian, soţia mea, Elena, tatăl meu, Vali Stoian, Gabriel Vlăsceanu, care avea să-mi ofere încă o surpriză. Fraţilor, familia Vlăsceanu mi-a oferit salariul lor – o sută de mărci! Mulţumesc tuturor pentru că m-au încurajat la plecare, pentru încrederea care mi-au acordat-o. Mulţumesc lu' tanti Miriţoiu şi lui nenea Grigu, Mioarei Sibiceanu, Radio-Televiziunii Alfa Piteşti – d-lui Eftime şi lui Val Nicolau de la Argeşul. Mulţumesc mamei mele, care m-a sunat din spital, rugîndu-mă printre lacrimi să am grijă de mine.
17 august, ora 20, Slatina
Un amic al meu de la Antena 1 Piteşti are o vorbă atunci cînd e disperat: „Băga-mi-aş paru-n inimă!“ Ei bine, ceva în sensul ăsta am spus şi eu cînd am intrat în Slatina. Recunosc că nu mă aşteptam să fie aşa greu. Am înnoptat la hotelul „Parc“. Vă sfătuiesc să-l ocoliţi! Mi-au luat 140 de miare. Aiurea reduceri pentru ziarişti, aiurea condiţii… Sanchi! Păi, dom' Ciobotoiu, directorul de la „Muntenia“, ar trebui pus şef peste toată reţeaua hotelieră din Slatina, să vină puţoii ăştia să-l spele pe picioare ca să-i înveţe ce înseamnă turism.
18 august, Slatina
M-am trezit pe la 10,30 în zgomotul unor lovituri de ciocan în pereţii camerei 704. Bă, nenică, vă jur că ăia puneau faianţă… pe nervii mei. Am tulit-o repede spre Craiova. M-am oprit la Balş s-o alimentez pe tovarăşa mea de drum fabricată la Tohan: i-am făcut o intravenoasă cu vreo două kile de „Biborţeni“. Am mai strîns ceva şuruburi şi… la drum! E greu al dracului la deal. Putoarea asta mică de bicicletă nu pedalează singură: „Bă, ăsta e francez… - Nu, bă, e american! Tu nu vezi că scrie PECO pe portbagaj?!“. În fine, îi zic unuia ceva în maghiară. Se uită strîmb la mine şi zice: „Ce v-am zis eu, mă, că e francez!…“
18 august, Craiova
Cei 54 de kilometri din Slatina pînă la Craiova i-am făcut în 7 ore. În Craiova m-am proptit chiar la Teatrul Naţional. Fix la 15,30 a apărut pe alee neiculiţa Tudor Gheorghe. Lumea se uită cînd la el, cînd la bagajele mele. Îi spun că mă duc la Adam Poslojić, la Belgrad, şi că vreau să-i duc un mesaj. M-a invitat în teatru. L-am aşteptat vreo 40 de minute. Intrase direct pe scenă, repeta cu Mişu Fotino şi alţi artişti la o nouă variantă a „Scrisorii pierdute“. “Hai să-ţi arăt ceva“, îmi zice. Scoate dintr-o husă un aparat foto, numai butoane. „Ă, ce zici?“ M-am uitat lung la bazaconie… Deodată îl plimbă prin faţa noastră. Pe un ecran ne apar meclele. Am mai stat un pic la şuetă, mi-a dat, mi-a dat numărul de telefon de acasă şi mi-a scris cîteva rînduri în jurnal (chiar pe pagina unde a scris şi dom' primar Tudor Pendiuc).
Ora 22. În fine, „Hanul Doctorului“. L-am găsit. Negociez cu blondina, baroneasa Vera, Peştoaică în zodie, şi mă cazez. Plus nişte mîncare.
După numărul cîinilor pe care i-am întîlnit pe traseu, cu siguranţă că bietul meu cort n-o să mîngîie iarba. Ceasul arată 0,30. Adică suntem deja în data de 19 august, tot la Craiova, zi în care voi merge la fabrica TOFAN pentru a-mi confecţiona un portbagaj. Nu de alta, dar rucsacul pe care-l duc în spate are vreo 35 de kile, dintre care vreo 7 cîntăresc numai pliantele oferite de dom' primar Pendiuc. Salutări tuturor! Silişteanu merge mai departe!
P.S. Expediţionarul nostru a ajuns, între timp, la Belgrad.
Turnu Severin
Pe 19 august, spre seară, ajungeam în Severin. Îl caut pe amicul Ion Conac, merg la televiziune, dau interviuri. Sînt obosit. Afară nu e nici cald, nici frig. Lumea trece pe lîngă mine. Se opreşte, se uită chiorîş. Cîţiva cerşetori îmi cer valută. Plec oarecum trist spre podul cel mare, spre a păşi într-o lume dragă mie, Serbia. Coadă mare la vamă. Mi se spune, de câţiva muşterii care au înşirat pe o lungă distanţă sacoşe cu tigăi şi alte acareturi, mi se spune că n-am voie să trec cu biţiclul pe pod. Trec pe lîngă tiruri, autocare şi maşini mici. „N-ai voie, nene, cu bicicleta. Or să te întoarcă!“ Nu-i bag în seamă. „Ăsta nu înţelege româneşte, lăsaţi-l dracului.“ În fine, parchez lîngă un coş de gunoi. La un moment dat vine un vameş. Îi dau actele, se întoarce după 5 minute o cucoană. Are paşaportul meu în mână. „S-aveţi drum bun, domnu' Silişteanu!“ Îmi fac în gînd o cruce. Pe paşaport nu scrie Silişteanu, ci Florian Stoian. Mă uit lung la doamna durdulie. Dau cu săru'mîna, încalec şi încep să pedalez. Încetul cu încetul România se pierde în spatele meu. Întorc capul. Îi văd pe cei care îmi spuneau chestia cu bicicleta şi podul . Le dau cu tifla. În cinci minute eram în vama sârbă. Sînt întrebat unde merg, le spun că habar n-am. Undeva spre America, dar mai întîi voi trece pe la nişte scriitori sîrbi.
KLADOVO, apoi Belgrad şi alte oraşe… România
O expediţie ratată. Banii, întotdeauna banii! În Kladovo am poposit la un han pe malul Dunării. Am mîncat un peşte prins special pentru mine. M-a costat, ce-i drept, 25 de mărci, dar… L-am vizitat mai apoi pe poetul Mihai Vasilović cu care am realizat un interviu pe care l-aţi putut citi în paginile de la capitolul „Suflarea în piatră“. Am cunoscut în cele cîteva zile de pedalat şi mers cu maşina oameni extraordinari. Ţin minte că într-o seară mai aveam vreo 50 de mărci, am poposit lîngă o autogară prin… , nu mai ţin minte cum se numeşte oraşul. Doream să aflu cînd prind un autobuz spre Belgrad. Mi se spune de un ins că… iutro rano, adică mîine dimineaţă. Ca să-i mulţumesc omului duc mîna la rucsac şi scot din pliantele primite de la Tudor Pendiuc. Sîrbul îmi mulţumeşte. Bag de seamă că lîngă el se mai află cineva. Fac drum întors la bicicletă şi mai scot din rucsac nişte calendare şi vederi. I le dau şi celuilalt. Nu bănuiam că gestul meu îmi va aduce o surpriză. Insul era şeful unui restaurant din preajmă. Rupea ceva româneşte. Eu mai înţelegeam sîrbeşte şi, uite aşa, puţină engleză, puţină italiană, înjghebăm un fel de esperanto. Urmează o noapte de mers la cârciumi, de poveşti despre viaţă, despre familie, despre ţară. A lui şi a mea, a mea şi a lui. Am ajuns şi la Belgrad. În aceeaşi zi, la aceeaşi oră, ca în urmă cu şapte ani, eram la Uniunea Scriitorilor alături de Adam Puslojić. Alături de Srba Ignatovici, şi alţi oameni minunaţi. Am înnoptat de două ori la un distins scriitor, redactor la Radio Belgrad, domnul Bratislav Milanović. Din păcate corespondenţa pentru Jurnal n-a mai putut avea loc. Manuscrisul cu însemnări n-a mai fost de găsit. S-au pierdut lucruri importante, lucruri pe care…
Dar iată-mă călător pe drumul întotdeauna prăfuit de cîntatul cocoşilor…
Postfaţă
Fac presă cu oameni disciplinaţi, care vin la program, redactează conştiincios pe colţul biroului şi îşi predau la termen articolele. Articolele lor ies disciplinate, conştiincioase, apar la termen. Pentru mine, Florian Silişteanu e o pacoste, mă scoate din program, din minţi, din ţîţîni. N-am nevoie de un Silişteanu, fiindcă într-o redacţie ori ai 40 de Silişteni, ori nu vrei nici unul. Sincer să fiu, aş prefera să fie 40, ar ieşi un ziar genialoid, cu tiraje enorme, un ziar care ar arde frumos o zi, o lună, un an şi cu asta basta, dar ar rămîne în istorie drept cel mai frumos şi nebun ziar.
Acum, Florian Silişteanu s-a mai învîrtit de o carte, aşa cum se învîrteşte întotdeauna de tot ceea ce e bun pe lume. Cine va citi acest volum va avea impresia că priveşte radiografia creierului unui sănătos în lumea bolnavilor, un sănătos care e obligat să procedeze la compromisuri şi să fie şi el din cînd în cînd bolnav pentru a putea supravieţui. Reportajele în sine sînt fumate în pipa istoriei, sînt evenimente la ierbar, dar, dincolo de ceea ce se vede, se întrezăreşte silueta don-quijotescă a singurului reporter pursânge din Argeş, singurul care ştie că o documentare nu e o mîncare şi un reportaj nu e un partaj.
Nu ştiu de ce mi-a cerut mie Sile acest predos, că prefaţă nu poate fi, dar cert este că mă împăunez cu această nouă carte a lui, fiindcă e singurul meu reporter pe care, după ce îl vomit, îl pap la loc.
În fine, a pleca înseamnă a scrie puţin – iată o formulă pentru care merita să apară şi acest volum.
Te îmbrăţişez, Silişteanu, şi: hai la bere, fiindcă berea l-a făcut pe om. Glumesc, aşa cum fac ori de cîte ori sînt fericit şi sînt fericit că apare încă un volum multidimensional al lui Florian de care mi-e Sile.
Gheorghe Smeoreanu,
11 aprilie 2000
De acelaşi autor:
CEARTA CU UMBRA, poezii, Editura Calende, 1997
CUPRINS
Prefaţă: Un om fără astîmpăr, de Aurel Sibiceanu 5
Capitolul I. MINERIADA 1999 - linia întîi - 9
Martor la luptele din prima linie 15
Interviu cu Miron Cozma, în prima linie a luptelor 17
Zeci de răniţi în tabăra jandarmilor 23
Pentru capul lui Miron Cozma, jandarmi şi mineri au declanşat
Războiul urii 32
Capitolul II. RĂZBOIUL DIN IUGOSLAVIA
- Lecţie din a muri - 37
Un oraş sub ploaia de bombe 39
Bombe negre şi ouă roşii 41
Discuţii la şase metri sub pămînt 47
Primul primar din România care a avut curajul să se
ducă în Iugoslavia 53
Răscumpărarea 64
Printre oamenii lui Arkan şi bişniţarii de benzină 70
Capitolul III. DESPRE SUFLAREA ÎN PIATRĂ 73
Primul interviu realizat în România după '89 cu Adam Puslojić 75
Al II-lea interviu cu Adam Puslojić, după şapte ani în aceeaşi lună, aceeaşi zi, aceeaşi oră 79
Ultima scrisoare, prima tăcere 83
Interviu cu Mihai Vasilović. Un kil de carne – atît face un român 85
Capitolul IV. O EXPEDIŢIE RATATĂ
- din jurnalul unui biciclist - 91
De la Piteşti la Washington, pe bicicletă 93
Postfaţă de Gheorghe Smeoreanu 107
Mulţumesc celor care au înţeles sensul acestei cărţi şi au contribuit, fiecare după puterile sale, la efectuarea călătoriilor:
- ARPECHIM S.A.
- IATSA S.A. – în mod special managerului general Constantin Nicolescu
- PROINTERMED – domnului Adrian Prodănel
- GETICA S.A. – domnului Tiberiu Răducu
- PRIMĂRIA PITEŞTI domnului Tudor Pendiuc
- CENTRUL COMERCIAL JOHN – domnului Puiu Brănescu
- S.C. ROXEMI – domnului Emil Pîrvu
- COMPLEX NEGOIU domnului Vali Preoteasa
- CAMERA DE INDUSTRIE ŞI COMERŢ – domnului Ion Căpăţână
- MUNTENIA – domnului Ciobotoiu
- INTIM – Mioveni, domnului Daniel Otobîcu
- Cotidianul CURIERUL ZILEI
- RADIO 21
- ORIZONTURI ROŞII–Argeş SRL, domnului Mihai Cristescu
S.N.P. PETROM S.A. Bucureşti
Sucursala ARPECHIM Piteşti
B-dul Petrochimiştilor 127, 0300 – Piteşti, Argeş
Tel: 048 – 632.049; 048 – 214.614
Fax: 048 – 213.600; 048 – 216.200
Prelucrează ţiţei, obţine şi livrează:
Benzină Premium fără Pb COR 95, benzină superplus fără Pb COR 98
motorine Diesel de calitate superioară cu conţinut de 0,2% şi 0,035% sulf, conform EN 590, combustibil lichid industrial
nafta şi gaze pentru chimizare (propan, n-Butan, propilenă), LPG (aragaz)
lubrifianţi
uleiuri de motoare monograde şi multigrade: M30, M40, M20W40 super 24C, M15W40 super 24C
uleiuri de bază cu indice de vâscozitate de min. 95, obţinute prin tehnologii moderne hidrocracare şi hidrodeparafinare
sulf şi alte produse secundare
TAME
monomeri: etilenă, propilenă, acrilonitril, monoetilenglicol
produse organice de bază: fracţiuni C4 benzen, toluen, oxid de etilenă, glicol, acetonitril, cianură de sodiu
poliolefine: polietilenă de mică densitate, polietilenă de mare densitate, cauciuc EPDM
negru de fum (sorturi: HAF, ISAF, FEF, GPF)
Strajnică prefaţă ţi-am mai scris! Pentru carte a fost dratis, dc. vrei să o mai foloseşti - banu jos!
RăspundețiȘtergereda frate....si multumesc pentru increderea acordata
RăspundețiȘtergere