de după colţ zidarul zilei stând la pândă să vadă despuiată noaptea luând dobândă
pe sub chiloţii ei să-şi bage mâna să scoată două stele una câte una
şi mai apoi din cele două să împrumute luna
un cămătar
era un pompier care ardea
stătea de veghe lucra cu normă-n poezia mea
se termina încetul cu încetul anul nopţii
zidarul zilier urcase altă schelă
aceeaşi noapte doar pe mese cineva schimbase din veselă
flămândă gura mea
era un pompier care ardea
stătea de veghe lucra în plus duminica o altă zi
din poezia mea
prin mijlocul secundei trecea încet-încet femeia
deşi cu toţii căutau nici-un poet nu mai ştia
unde-i ascunsă cheia
strigau şi îndurau pe dinlăuntru la uşa-nţepenită
ce ardea
era din lemn ori poate altul era semnul
un fel de gând prin poezia mea trecea
printre nămeţi
ningea de rupe cu poeţi
