Cu praştia-n vrãbii
- de Silişteanu -
(Știri pe scurt, de folos, viațã lungã şi PAMFLET )
Românii au mai multe... Românii!
Iată că secundarul întoarce timpului fiecare urmă. Nu e nimic să nu se repete. Mă gîndeam, zilele trecute, prin lume fiind, că parcă nimic nu întrece ca minune FOTOGRAFIA, imaginea, fie sub formă statică, fie mişcată, adică sub formă de film, cum s-ar spune. De aici începe să suplinească aşa ca şi cauză una dintre apucăturile Dumnezeieşti: e vorba de... uitare, de… amintire, acestea fiind posibile avînd ca pîrghie aceste mici ajutoare… fotografiile care, din cînd în cînd, nu bat la uşă, intrînd repejor în subconştientul nostru, care imediat dă alarma.
Răsfoim şi punem fără să vrem în balanţa sufletului emoţii după emoţii: ori ne vedem bunicii care ne-au crescut, ori vedem în poza aproape îngălbenită chiar figura noastră de cînd eram mici, mici de tot, ori părinţii demult plecaţi, ori foşti camarazi din armată, clădiri istorice, maşini, arme, răscoale, războaie, iubite sau iubiţi, moda anilor respectivi, actori pe care i-am întîlnit întîmplător şi cîte şi mai cîte. Spre deosebire de anii de demultişor încuiaţi în trecut, azi ai şansa să lipeşti pe un suport electronic orice îţi trece prin minte, orice imagine, şi asta aproape instantaneu. Vă închipuiţi cam cum ar fi arătat istoria dacă pe vremuri ar fi existat ca progres tehnic o cameră foto sau video? Deci nimic altceva decît această maşinărie şi nimic mai mult! Chestia asta mi-a venit în minte acum cîteva zile, cînd a trebuit să mă întorc din Germania spre Austria, la vărul Liviu, plecat prin lume de cînd a dus mutu iapa, plecat însă ca om harnic. Acum nu mai ai loc de inşi care sînt… AFARĂ, dar pe timpuri nu era chiar aşa, nici măcar imediat după Revoluţie. Mecanic şi tinichigiu înnăscut, vărul Liviu a luat din prima drumul Germaniei, ţară în care observ că, spre deosebire de altele, se păstrează acel soi de disciplină, atitudine care, fir-ar să fie, nu se lipeşte de românaşii stabiliţi. Nu de toţi, fireşte, iar printre ei, nişte amici cărora nu le pomenesc numele, nu de alta, dar ar fi în zadar. Revenind la vărul pe care azi îl punem în rama personajului, subliniem natura unui fenomen destul de rar întîlnit pe la noi, şi anume seriozitatea, mai degrabă calitatea muncii făcute, adică acea pasiune pe care o pui cînd faci ceva, chestiune care nu te lasă la nimic superficial, şi asta pentru că depui pasiune totală, adică, mai pe româneşte spus, te respecţi. Se cam dusese vorba prin sat că vărul nu o să se mai întoarcă, şi într-un fel nici nu s-a mai întors. Acum, de exemplu, e stabilit în Austria, la graniţa cu Germania, într-un sat frumos, unde şi a cumpărat pămînt. Dar iată că nici asta nu e important, poate altceva. Şi aici fac legătura cu fotografiile, cu invenţiile lumii, acelea de a imortaliza. Vărului Liviu i s-a întîmplat cu adevărat ceva extraordinar, şi acel ceva este chiar nunta lui, cu ani în urmă. Parcă şi acum văd cortul pus, mesele pe care erau prinse în piuneze hîrtiile albastre, mai încolo bradul frumos împodobit, un acordeonist care rupea de mama focului burduful, ici-colo ţărani care scoteau de la ureche ţigări Mărăşeşti, pe care le lingeau o dată, după care scăpărau chibritul, al cărui catran le intra mai mereu în ochi. Femei cu şorţul în brîu, purtînd bluze luate de la oraş, ale căror mîneci erau suflecate, cîţiva ţînci care pîndeau de după gard, neamuri venite de la oraş, nea Băică socru mare, mîndru că-i vine din ţări străine băiatul lui cel mai bun. Şi orele trec, şi lumea se învîrte, şi deh... ca la ţară, vorbind şi chicotind. Şi uite aşa o oră, două, şi mirele ia-l de unde nu-i, pînă se face noapte şi vine a doua zi, iar cu emoţii şi spre prînz, cu ginerică pus la patru ace şi cu maşină străină, după care la vremea respectivă pînă şi soarele se întorcea să vadă ce şi cum. Sigur ar trebui să vă ţin în suspans şi să vă las să pariaţi de ce n-a sosit ginerică la propria nuntă, să vă las de exemplu să chicotiţi că vărul nu veni la nuntă, că se încurcă precis cu una nemţoaică, dar nu vă dau satisfacţie. Sau să vă las să vă daţi cu presupusul, punînd la ţintă ca foarte siguri că acesta, vărul nostru, nu fu la nuntă pentru că s-a îmbătat, dar asta nu stă în picioare, tocmai pentru că vărul nu a pus în viaţa lui picătură de alcool pe buze şi nici tutun. Ba da, cînd era mic, taică-su i-a pus pe buze o mărăşească, iar vărul, mic fiind, a belit ochii de credeai că-i ies din orbite, şi aşa se face că toată viaţa a fugit de ţigări ca ăla de tămîie. Mda… ar fi bine să nu mai lungim povestea şi să spunem că vărul nu fu la nuntă pen’ că… pentru că… pentru că, exact în momentul în care venea acasă de prin ţări străine, s-a pus la cale despărţirea sau, dacă vreţi, împărţirea Cehoslovaciei, aşa încît bietul meu văr, fără să vrea, fu prins în graniţă de eveniment, şi cum era şi firesc, ţinut un pic în carantină, pînă cînd se lămuriră ăia că vărul nu era nici terorist, nici ceh, nici slovac, ci un român gospodar, unul harnic cum rar mai vezi în zilele noastre, care se zbate nu pentru el, ci ca să facă pentru copii un viitor. A doua zi, ca să nu vă las cu ochii în soare, vărul a sosit acasă, cum am spus, şi nunta a avut loc, şi a fost veselie, şi a sărit ţărîna din bătătură din cauza sîrbelor, a horelor şi a sarmalelor. Domnul să ne binecuvînteze! Ei da, cam asta fu praştia zilei de azi. Avem în poză un văr de-al nostru şi sentimentul că… românii au mai multe… Românii! Acum două zile, în Sankt Martin, Austria.
