După ce te naşti liber, taci!
Îl laşi pe Dumnezeu să vorbească
De parcă nu era de ajuns, joi seară, am mai murit o dată. La lansarea acvariului a cărui apă are semnătura fostului ministru de Interne Doru Viorel Ursu. Cartea este, ca scriitură, un document mai mult decît important.
Se vor mai limpezi poate apele şi aşa, după părerea mea, tulburi pentru totdeauna. Cel mai cu emoţie însă este cînd în prezidiu îl văd pe colonelul Dinu, care prin optzeci şi opt cred, într-o seară, la terasa de la Argeşul, unde, după serviciu, stăteam la o şuetă, la o bere cu Ion Durac - Dumnezeu să-l odihnească! - cu Laura Caradima, cu Aurel Sibiceanu, actorul Mihai Nistor, actriţa Tudoriţa Popescu şi alţii. S-a oprit exact la mine, să mă întrebe de unde am blugii şi de ce stau picior peste picior. Nu m-am putut apăra, nu am ştiut să răspund, au făcut asta ceilalţi. M-am gîndit că, atunci, după ce te naşti liber, taci! Taci şi îl laşi pe Dumnezeu să vorbească în locul tău. Tot la această lansare i-am auzit pe mulţi vorbind urît despre revoluţionari. N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Orice sistem are nevoie de securitate. Orice ţară are acest mijloc şi e bine că este aşa, fiindcă printre oameni se află multe animale. De acord că printre revoluţionari s-au strecurat o grămadă de impostori. Şi aici, în Argeş, dacă este să te iei după numărul lor, al revoluţionarilor, ai impresia că a fost măcel. Ar mai trebui înţeles faptul că Luptător în Revoluţie nu e tot una cu unul care a fost atins de glonţ pe stradă. Acesta merită respect, merită totul, dar nu are a face cu unul implicat. La Revoluţie, mulţi au fost vizitatori. Veneau, strigau, spărgeau şi furau pe rupte (aici atinge foarte bine Doru Viorel Ursu cîteva momente). Ca unul care nu am trecut pe acasă 36 de zile, îmi permit luxul de a spune lucrurilor pe nume, ca întotdeauna, cu tot deranjul care urmează. Am un dosar destul de voluminos în urma anchetei primului procuror militar al României. Mai sînt şi alţii în ţara asta care merită RESPECT! Îmi aduc aminte şi acum de Răducu şi de foarte mulţi alţii care au stat la uşă să aştepte să intre în discuţiile care nu mai conteneau în interior cu Doru Pop, care a avut marea înţelepciune şi el, şi cîţiva alţii, foarte puţini la număr, cărora ar trebui să ni se poarte respect. Dar asta nu mai contează. Tot ce contează este că atunci nu am făcut nimic pentru ca un regim să răsplătească în vreun fel. Faptul că s-au tăiat indemnizaţiile, asta e foarte bine, dacă numai în acest fel trebuie să separăm din nou grîul de neghină. Să o luăm de la capăt. Dar încotro? Datorită nouă, celor cîţiva, de-a lungul timpului, oamenii şi-au schimbat viaţa. Unii învăţînd să respecte munca şi mintea celuilalt, alţii profitînd mişeleşte de slăbiciunea şi superficialitatea celorlalţi, începînd furtul cel mare pe toate planurile: fabrici, uzine, prin tot felul de inginerii, astfel încît azi nici măcar nu poţi să visezi să le mai arăţi obrazul, fiindcă imediat îţi rîd în nas. Sărind de la una la alta, dacă aş fi fost în locul celor care s-au gîndit să răsplătească în vreun fel curajul unor oameni, nu le-aş fi dat indemnizaţia decît celor care ar fi avut, indiferent unde, un serviciu, fiindcă o răsplată este o onoare şi nu un ajutor. Mă uitam, joi, la această lansare, pe feţele celor prezenţi, mulţi dintre ei jucînd un rol important în mecanismul acestei societăţi bolnave. O singură scînteie ar fi aprins din nou altă revoltă, o revoltă împotriva celorlalţi, iar după aceea a celorlalţi împotriva celorlalţi şi tot aşa. În timp ce se desfăşura acţiunea acestei lansări, răsfoiam prin minte pagini din istotia acestui popor. În toate ocaziile, fie războaie, fie alte evenimente, s-a trădat. În proporţie de 80 la sută, un popor de curve, care te vinde cum cineva dă mai mult, care te vinde cum cineva obţine o licitaţie, urcînd pe soclu minciuna, care te vinde imediat cum nu îi mai eşti de folos, care se spală pe mîini imediat ce i-ai încărcat portbagajul, care nu are curajul pe loc să strige neregula, ci stă după perdea, să vadă cum bate vîntul, şi după ce vîntul stă, să iasă cu balele curgînd, să-l pupe în cur pe cîştigător, care a lins blidul băncilor de sute de mii de euro pe pile, care a făcut pe necuratu’ în patru să nu plătească impozite ca să poată parca în garaj încă un Ferrari, care... Slavă Domnului că totuşi un echilibru se întrevede! Este balanţa în care fiecare dintre noi vrea să ocupe un taler. Din fericire, pe unul dintre ele se află DEMNITATEA şi, pentru că se află, iată că, uşor-uşor, şmecherii, evazioniştii, puturoşii au început să umple celulele puşcăriilor. Uşor-uşor se mai aeriseşte. Ieri, l-am întrebat pe un amic cam cît crede că va dura această încercare de curăţenie, fiindcă am impresia că viaţa acestei idei va fi scurtă. Mi-a spus omul meu că nu se va întrerupe şi că această operaţiune va fi ca în Italia, cînd, în sfîrşit, procuratura a fost lăsată să-şi facă treaba.
Se poate trăi şi frumos în ţara asta, dar numai atunci cînd ne vom putem uita în oglindă, în ciobul ăsta micuţ de Românie! Aşa să ne ajute Domnul!
