Ascuțit era îndemnul dintre timpan și inima lui Serafim Nici că pomenea din cărțile vechi dar nici că înțelegea din urma de urmă nuntașul
Abia ce înfrunzi scorușul și Serafim care umbla vorbind în dodii găsi potrivit să astupe din răcoarea nopții cu un cântec pe care-l știa și nu prea ci doar îngâna în tăcere
Gâze ierburi uscate încet rotitoare pământiului greieri și alte câteva neamuri din vechimea țărânei mișunau care pe unde grijind parcă un drum ocolitor - Serafim cunoaște lacrima
ziua prinde rod soarelui iar buzele lui Serafim sunt uscate - pustiul!
Cale lungă și distanță în chip de sare un cerc apoi apa din ciutura spartă pești mari sărind din ochiul solzilor -amurgul
Șoapte
Sub talpa luminii se aude trosnind gândul -
Serafim tace
e speriat
Serafim a cunoscut femeia! Serafim se rușinează de sine
I s-a făcut dor
Domnul îi zice:
Dacă vrei să vezi trebuie sa umbli orb prin lume...dar tu Serafime înșeli....deschizi pe ascuns ochii și orbul din orbi te vede - păcatul
S-au împiedicat de creangă...tu
peste
ai sărit
Să mergi orb prin vedenia lumii înseamnă că în sfârșit ai o casă
SCRIS ADÎÎÎÎNC !
RăspundețiȘtergereVEDÉNIE ~i f. 1) Reprezentare imaginară a unor lucruri ireale ca produs al unei stări patologice a psihicului; halucinație; fantasmă; viziune. A avea ~i. 2) (în superstiții) Ființă imaginară, produs al fanteziei, care provoacă spaimă; fantomă; nălucă; arătare; duh; stafie; spirit. /<sl. vidĕnije