LIVIA MARINA NĂSCUTĂ BRENICI
Unde v-aţi născut?
- Provin din familia Brenici a lu’ Crăciun din Sărcia, o familie relativ săracă de ţărani.
M-am născut la 9 august 1933 la Sutiesca sau, cum se numea pe atunci satul natal, Sărcia Română deoarece, pe vremuri, existau două sate – Sărcia Română şi Sărcia Germană. Am trăit bine chiar dacă, nu am avut fericirea să trăiesc împreună şi cu tata care a divorţat de mama şi am trăit împreună cu bunicii. Din partea tatălui, din a două căsnicie, mai am un frate. El trăieşte la Sărcia. Eu am continuat şcoalarizarea la Progimnaziu şi Şcoala Normală din Vârşeţ astfel că, nu am crescut împreună şi, natural, dragostea între noi nu este prea mare dar, ne înţelegem foarte bine, ne vizităm şi respectăm ca fiecare soră şi frate.
În timpul copilăriei mele, situaţia în ţară a fost grea. Ţăranii au dus un trăi anevoios, dar am avut noroc că bunicul a fost fierar, aşa că nu am dus lipsă de bani, mâncare, haine...
La Sărcia am trăit o viaţă liniştită. Aci am terminat Şcoala primară pe care am făcut-o în limba română. De fapt, la Şcoala primară din Sărcia am mers cinci ani fiindcă în anul şcolar 1944/45 când a fost eliberată ţara, noi, elevii, nu am vrut să plecăm de acasă şi să ne ducem la şcoală la Vârşeţ. Mulţi nemţii care au fugit în faţa trupelor sovietice încă mai au fost ascunşi şi nouă ne-a fost frică să plecăm de acasă. Nici părinţii nu au vrut să ne lase, aşa că am terminat cinci clase în satul natal şi abia atunci am plecat la progimnaziu.
La Sărcia am avut învăţători buni, mai ales pe învăţătorul Alexandru Maiogan. La fel un pedagog bun a fost şi preotul. Religia am făcut-o cu părintele Gherasim Andru, cu toate că bunicul meu, moş Crăciun, tatăl mamei mele, Liva, a fost năzărean.
Am crescut într-o familie de credincioşi, în care s-a ţinut cont de morală şi am trăit bine, dar am simţit lipsa tatălui. Mama nu s-a recăsătorit, decât cu mult mai târziu, aşa că a rămas singură şi deseori aveam şi probleme financiare. Mama mea se supăra foarte tare când tata nu dădea din timp bani pentru întreţinerea mea la Internatul din Vârşeţ. Oricum, am crescut fericită şi cu de toate în casă fiindcă ne-a ajutat şi bunicul care era fierar şi câştiga relativ bine. Atunci nu au fost păpuşi, mingii, dar, totuşi, ne-am jucat multe jocuri despre care copiii de astăzi nu ştiu nimica. Am făcut, de exemplu, „pocnitori” din lut.
Am fost foarte vioaie, foarte energică din fire şi am obţinut rezultate bune la toate jocurile sportive. Iar, totodată, am fost şi o elevă bună. Foarte mulţi colegi din generaţia mea au terminat şcoala. Unii au devenit intelectuali, alţii au rămas la sat, dar şi cei care au rămas la ţară au devenit „stâlpii satului”.
Aş vrea să povestesc o amintire interesantă legată de satul meu natal. Anume, pe timpul acela, nu a fost obiceiul ca fetele să meargă la Timiş, la scăldat. Râul Timişul curge la circa doi kilometri de la satul Sărcia şi era ruşine ca fetele să meargă la scaldă fiindcă nu aveam costume de baie adecvate ci doar aşa-numitul „atlet-combinezon”. Dar, când am mers să păzim bobocii, la Bara Mică şi Bara Mare, am profitat de ocazie ca, acolo, jucându-ne să ne ,,scăldăm” împreună cu bobocii, raţele sau gâştele. Am folosit orice ocazie să ne răcorim.
La şcoală la Vârşeţ am plecat în septembrie 1945, după ce s-a terminat războiul. Atunci nu a existat şcoala cu opt, ci cu şase ani şi, cine dorea să-şi continue şcolarizarea, mergea la liceul care atunci se numea Progimnaziu. Să amintesc că mie mi-a plăcut foarte mult matematica iar, totodată, am fost foarte bună şi la educaţia fizică. De fiecare dată am ieşit învingătoare la întrecerile la cros. De altfel, Progimnaziul l-am terminat la timp, fără probleme iar, apoi, mi-am continuat şcolarizarea la Şcoala Normală din Vârşeţ pe care, la fel, am terminat-o cu succes..
Referitor la deplasarea noastră a elevilor la Vârşeţ, trebuie să spun că pe vremurile acelea nu au fost trenuri şi autobuze care circulă atât de des. În vremurile acelea, când am plecat la şcoală la Vârşeţ trenul a circulat doar de două ori pe zi, odată a plecat la cinci dimineaţa şi altul pleca spre Vârşeţ abia în orile serii. De fapt, noi ne duceam la Vârşeţ în septembrie şi ne întorceam la 29 noiembrie, de Ziua Republicii, sau în vacanţa de iarnă. Vara, de asemenea, ne întorceam acasă o singură dată, la 10 iunie, când se termina anul şcolar. În rest, am fost la Vârşeţ.
În timpul verii când veneam la sat, mergeam la săpatul porumbului. Pe vremurile acelea, nu prea existau maşini agricole şi se lucra, în genere, cu mâna. Aşadar, am lucrat şi eu dar, când am avut timp liber, am citit foarte mult. Aşa a fost viaţa mea. Ce-i drept, nici cărţi nu erau prea multe.
În Sărcia doar preotul Gherasim Andru avea o bibliotecă enormă cu cărţi româneşti. Preotul Andru era orginar din Bihor şi cu el făceam religia dar domnia sa era, totodată, profesor de limba română astfel că de fiecare dată când învăţătorul nostru era absent, părintele Andru ţinea şi orele de Limba română.. El şi-a dat seama că am înclinaţii pentru matematică şi pentru ştiinţele sociale astfel că a sfătuit-o pe mama mea să-mi creeze condiţii să continuu şcolarizarea iar el, la rândul său, mi-a pus la dispoziţie cărţile din biblioteca proprie, pentru a-mi îmbogăţi cunoştinţele. Mama mea mergea la doamna preoteasă să o ajute să spele şi să calce, iar preotul mă chema şi pe mine să vin la ei, mă întreba de ce cărţi am nevoie şi îmi sugera ce să citesc. De fapt, este meritul preotului că m-a deprins cu cititul.
Mi-a plăcut şi muzica. Când am plecat la Şcoala Normală, acolo am învăţat să cânt şi la vioară. Am fost şi membră a orchestrei Şcolii Normale, iar faptul că am ştiut să cânt la vioară m-a ajutat şi mai târziu în viaţă, când am fost învăţătoarte la Voivodinţ, Straja, Vârşeţ şi anume pentru a lucra cu copiii la orele de muzică sau cu formaţia de dansuri, pentru pregătirea sărbătorilor şcolare etc.
În vacanţă, după cum am spus, am lucrat la holdă. Am ştiut să fac orice însă, fiindcă am trăit cu mama, bunica şi o mătuşă, adică cu trei femei în casă, eu nu trebuia să gătesc şi nu am învăţat prea multe despre treburile casnice, adică nici să gătesc, să calc, să cos, să lucrez la război...
Dar lucru de mână?
- Nu am învăţat nici lucru de mână, nici să croşetez, niic să brodez... Nu au fost nici materiale, aţă de cusut, lână. Pe mine m-au lăsat să citesc. Asta a fost plăcerea mea şi pentru ai mei aceasta era un lucru foarte important pentru că eu m-am decis să învăţ, să devin ceva în viaţă. Astfel, m-au lăsat să citesc. Şi am citit multe cărţi şi de specialitate şi beletristică...
Care a fost scriitorul preferat al Dumneavoastră?
Mai mult mi-a plăcut de Ion Creangă, ca prozator şi de Mihai Eminescu, ca cel mai mare poet român. Dar, am citit şi poeziile lui Alecsandri, ale lui Ştefan Octavian Iosif, Coşbuc, Delavrancea etc. De altfel, şi în timpul şcolarizării la Vârşeţ, ori de câte ori îmi trebuia ceva pentru lectură, părintele Andru îmi dădea cu o deosebită plăcere cărţi, ziare sau reviste literare la care era abonat.
Îmi amintesc că, o dată, din revistele literare primite de la părintele Andru, mai concret din revista „Convorbiri literare”, am pregătit o lucrare despre folclor care a fost deosebit de bine apreciată atât de colegii mei cât şi, în mod special, de profesorul Radu Flora care, după ce a luat la cunoştinţă de unde dispun de aceste reviste, a efectuat şi o vizită la părintele Andru pentru a se documenta şi singur din bogata lui bibliotecă.
Profesorul Flora a vrut şi să cumpere de la preotul Andru unele cărţi deficitare şi deosebit de necesare pentru învăţământul românesc de la noi, dar părintele cu greu s-a despărţit de fiecare carte care i-a fost dragă şi, abia după moartea lui, peoteasa a pus la dispoziţie profesorului o parte din această bibliotecă.valoroasă. Pentru a ilustra cât de bogată a fost biblioteca părintelui Andru trebuie să spun că pentru cărţile de care a dispus nu era spaţiu suficient doar în casă, în camera lui de lucru ci era plin şi podul casei şi anume atât de cărţi, de anuare şi de calendare, cât şi de colecţii de ziare. Îmi amintesc în special de colecţia ziarului „Nădejdea” pe care eu o consultam în timpul verii.
Demn de menţionat şi faptul că, părintele Andru a conceput şi o monografie a satului Sărcia şi a început munca la elaborarea acesteia, dar fiindcă scria mai greu, m-a rugat pe mine să-l ajut astfel că am lucrat la alcătuirea acestei monografii împreună cu părintele Gherasim. În genere, el îmi dicta, eu scriam, eventual căutam în cărşi şi în reviste texte despre şcoală, manifestările culturale şi alte date istorice referitoare la Sărcia care este atestată documentar în anul 1338 când, în textele papale, a fost amintită ca o parohie.
S-a dovedit istoric că prin această regiune au trecut drumurile imperiale şi ale legiunilor romane prin Panonia, atât spre Apus, cât şi spre Răsărit, spre Sarmisegetuza.
Despre dezvoltarea localităţii care a căzut sub stăpânirea otomană în 1551 (adică imediat după ce, la 25 septembrie 1551, a fost cucerit de turci şi Becicherecul Mare sau Zrenjaninul de astăzi), a scris şi renumitul om de cultură Erne Marok. El a trăit în Sărcia Germană şi a scris şi monografia acestui sat. Ca unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de cultură din Banat, adică din judeţul Torontal, a scris mai multe lucrări cu caracter istoric, la fel ca şi părintele Andru care în urma sa a lăsat lucrări deosebite, mai ales despre viaţa culturală şi religioasă din Sărcia Română.
Părintele protopop Gherasim Andru s-a găsit în fruntea Protopopiatului Bisericii Ortodoxe Române din judeţul Torontal, din care făceau parte Toracul, Iancaidul, precum şi alte localităţi, actualmente în România (Foieni, Toader, Ceacova, sat în care s-a născut Jaša Pelić, mai târziu inspector pentru şcolile româneşti de la noi, Djura Knežević, fostul director al Liceului „Olga Petrov” din Vârşeţ).
Părintele Gherasim era foarte mulţumit de mine, iar mieeu, la rândul meu, îmi plăcea să fiu alătuir de le, căci aveam mult de învăţat de la acest om generos, şi tot mulţumită lui am îndrăgit şi mateamtica. Dar, când am plecat şcoală am avut probleme cu sârba căci la noi în sat au fost doar români şi nemţi. Unicii sârbi în sat au fost cârciumarul cika Sima şi notarul čika Bata. Cu toate čika Bata a trăit vis-a-vis de noi, eu nu am ştiut aproape nici un cuvânt sârbeşte. Astfel în 1945, când am plecat la Vârşeţ, nu am ştiut să spun bine nici „Bună ziua”, în limba sârbă. Mi-a fost foarte greu şi mie, dar şi colegilor mei, astfel că învăţătorul nostru la Progimnaziu, Todor Milovan, când a constata că noi nu ştim sârbeşte, lucru pe care deja l-a ştiut din experienţa la Ecica, cu elevii români din acest sat, a începutcu noi toţi să lucreze mai intens cursuri suplimnetare de limba sârbă. Nu ştiam nici limba rusă, astfel că şi învăţătoare Kseniua Buţu, mai târziu Avramescu, a lucrat mai intens cu noi, elevii români, pentru a lucra limba rusă.
Rusa a fost obligatorie?
- Da, a fost obligatorie deoarece, atunci, patria noastră a fost o perioadă sub influenaţ ruşilor, iar, pe da altă parte, sârba a fost limbă de stat şi trebuia în mod obligatoriu să o învăţăm. Am avut noroc că învăţătorul nostru, domnul Todor Milovan în orele după-amiezii ne ţinea cursuri şi ne învăţat să scriem în limba sârbă cu caractere latine, căci diferenţa consta doar în câteva litere, carctere. Noi, pe atunci, am ştiut latine fiind foliste ţi în limba română. Cu alfabetul chirilic situaţia a fost mai complicată. Noi, pe atunci, am ştiut foarte puţin limba sârbă., Chiar şi atunci când cineva ne-a dictat, dacă spunea „tačka” sau „dve tačke”, noi, la început, am scries cu litere „tačka” sau „dve tačke”, adică nu semne ortografice, ci întreg cuvântul cu litere. Iar, domnul Milovan, când a văzut ce scriem, a spus: „Păi, ce aţi făcut voi, de ce nu aţi pus „tačka” – „punct?“ Pe urmă, când am înţeles şi noi ce, de fapt, am scris, ne-am mirat şi am izbucnit în râs. Evident, ne-a fost foarte greu să învăţăm două limbi străine. Cu timpil, însă, totula fost mai uşor. S-a schimbat situaţia şi nu am mai învăţat Limba Rusă, ci Limba Franceza.
Mama Dumneavoastră v-a sprijinit să mergeţi la şcoală?
- Da, toţi banii care îi primea de la tata i-a folosit pentru a mă înşcola. Acesta a fost ţelul ei, mai ales că şi părintele Andru, după cum am spus în prealabil, a avut o mare influenţă pentru luarea deciziei de a-mi continua şcolarizarea.
De altfel, când am fost la Vârşeţ, la Progimnaziu, am stat la internat. La Vârşeţ a existat Internat pentru fete, la „Filipon” şi un Internat pentru băieţi, la „Luceafărul”. În primii doi-trei ani după război la Internatul pentru fete am fost doar noi, româncele, iar pe urmă acest Internat a fost şi pentru elevele românce şi cele de naţionalitate sârbă. Eu am avut foarte multe prietene sârboaice cărora le-a fost drag de mine pentru că, de fiacre dată când am primit ceva de acasă, am împărţit cu ele tot ce am primit în pachet, mâncăruri, dulciuri etc. De altfel eu ama vut deja mulţi prieteni şi printre sârbii, coloniştii care au venit în Sărcia din Herţegovina în 1945-46...
Cum au fost acceptaţi coloniştii?
- După război, nemţii din Sărcia au plecat, iar în locul lor au venit colonişti din Bosnia şi Herţegovina, în genere de pe muntele Zelengora, de lângă râul Sutjeska, din care cauză satul se şi numeşte oficial Sutiesca, cu toarte că noi, românii, îi zicem în constinare Sărcia.
Eu am fost mică pe atunci, aveam doar 11 ani, dar îmi amintesc că îi auzeam cum strigă: „Oooooo!“ M-am dus, împreună cu alţi copii, să vedem ce se întâmplă. Când colo, ai ce vedea: ei cântă şi dansează! Nu au avut lăutari, fanfară sau aşa ceva, dar cântau cu vocea. Şi cântau de răsuna, căci aşa se cânta şi dansa în Herţegovina (fie spus bosniecii care erau mai puţini la număr erau mai timizi, mai generoşi, mai toleranţi, spre deosebire de cei din Herţegovina care erau mai energici, mai iuţi din fire).
Atunci, pentru a se depăşi diferenţele de caracter, obiceiuri, la Sărcia s-a organizat o acţiune care consider că a fost foarte bună. A fost făcută o listă prin care s-a stabilit între care familii de români şi sârbi să se îmbinăptăşească relaţiile de prietenie. Fiecare familie de români diun Sărcia trebuia să întreţină relaţii de prietenie cu o familie de sârbi, colonizaţi la noi în sat. Astfel, îmi amintesc că prietenii noştri au fost „čika Đordje” şi „tetka Jela”. Ei aveau o fiică de vârsta mea care a plecat la şcoală la Zrenjanin. Eu am plecat la Vârşeţ, dar familiile noastre s-au împrietenit. Îmi amintesc, când am venit acasă în vacanţa de vară, a venit la noi tetka Jela. A fost îmbrăcată în rochie groasă, ciorapi, pulover de lână, în timp ce mama umbla desculţă, cu haină subţire pe ea, cu mâneca scurtă. Atunci, mama a început să o înveţe cum să se poarte, cum să gătească, aşa, ca la noi. Cu o altă ocazie acasă, când am venit acasăp de la Vârşeţ, la noi a venit o femeie pe care eu nu am recunoscut-o. Abia după ce bunica mi-a spus că asta este „tetka Jela”, mi-am dat seama cine e. De data aceasta, ea purta o haină modernă, sandale şi poşetă. Adică, vreau să spun căaceşti consăteni ai noştri, colonişti, erau foarte descurcăreţi şi s-au emancipat foarte repede, în timp ce românii noştrei, inclusiv şi mama mea purtau, şi pe mai departe, poale şi îşi păstrau portul naţional. Coloniştii amintiţi sunt şi oameni harnici, cel puţin aceştia cu care noi am devenit prieteni.
Ce şcoală aţi terminat?
- În satul natal am terminat primii cinci ani ai şcoalii aprimare, iar, upă cel De-al Doilea Război Mondial, adică, în anul 1945, am continat şcolarizarea la Progimanziul din Vârşeţ. În 1anul 948 m-am înscris la Şcoala Normală din Vârşeţ pe care am absolvit-o pe date de 28 iunie 1952.
De altfel, încă dîn timp ce eram la Progimnaziu am început, imediat, să activez în organizaţia pionierilor. Atunci se organizau acţiuni de muncă în vederea reconstruirii oraşului. A, înlăturat rămăşiţele caselor bomvardate iar, tptodată, am contribuit şi al construirea centrului oraşului Vârşeţ. Am mers şi la cules de struguri, adică nu a existat o acţiune la care a participat tineretul şi la care să nu fiu prezentă şi eu. În piaţa din faţa clpdiriir Internatului „Luceafărul”, am cosntruit un parc.
În timp ce am fost la Şcoala Normală am fost aleasă conducătoare a secţiei de clasă şi, totodată, am fost aleasă în conducerea Organizaţiei de Tineret a elevilor Şcolii Normale. Am amintit deja că, am fost şi o bună sportivă, astfel că m-am împrietenit şi cu multe fete de naţionalitate sârbă, cu care am mers şi la construirea Belgradului Nou. La această acţiune de muncă am fost proclamată fruntaşă. Vă închipuiţi, eu care nu aveam nci 50 de kg, am dus saci de ciment de câte 50 de kg. Eram de mirare, toţi mă apreciau.
În trecut a fost obiceiul ca tinerii să se plimbe prin centrul oraşului, la aşa-numitul „corzo”. Eu mă duceam foarte rar la corzo, dar mă ducxeam de fiecare dată la spectacole şi când se organiza dans la şcoală. Să nu credeţi că mie nu-mi plpcea să mă distrez şi să satu de vorbă cu colegele, să satu de vorbă sau să mă plimb prin parc dar, de fapt, nu aveam timp pentru aşa ceva, căci îmi plăcea să citesc mult, învăţam sârguincioss iar, totodată, aveam şi multe ore suplimentare şi sâmbăta, şi duminca pentru a învăţa mai bine limba sârbă. Avem ore de meditaţie, citeam cărţi, făceam lectura tuturoro volumekor de betrisitcă la care aveam acces.
La Şcoala Normală din Vârşeţ s-au instruitr circa patru sute de elevi şi noi am avut şi o orchestră a noastră, a şcoliia cărei membră am foast şi eu, orchestră în care au fost incluşi toţi elevii care au ştiut să cânte la vioară, pian sau acordeon.
Îmi amintesc şi de o glumă de care îmi vine şi acum să râd. Anume, îmi amintesc că am fost clasa a III-a a Şcolii Normale şi noi, câteva eleve, când ne-am pus ruj pe buze. Când colo, ne-a văzut profesorul de pedagogie, domnul Jasa Pelic, şi ne-a întrebat: „Bine, bine, ştiţi voi că rujul se face din unsoarea de câine?“ Iar noi, când am auzit asta, n-am mai făcut aşa ceva până nu am terminat şcolarizarea. Dar, până atunci, aşa ne-am organizat noi, să ne împodobim, să fim mai frumoase. Asta a fost distracţia noastră, iar totul ce am organizat, am organizat singure.
Cu băieţii nu v-aţi organizat?
- Nu, am fost împreună doar la acţiunile de muncă şi când am practicat jocuri sportive. Eu am fost membră a Asociuaţiei de Sport „Partizan”, la care am antrenat atletismul şi gimnastica. În echipă am fost cinci fete şi cinci băieţi. De exemplu, cu ocazia zilei de 25 mai – Ziua de naştere a tovarăşului Tito şi Ziua Tinereţii – se organizau jocuri sportive, cu trecerri în revistă la diferite discipline şim, după regulă, echipa noastră a fost cea mai bună. Noi nu am tricouri şi îmi amintesc că mama mi-a cusut chiloţi negri şi bluză, căci pe piaţă nici nu puteai să le cumperi, iar la şcoală am purtat uniformă de culare neagră, cu guleraş alb. Uniforma era obligatoriue, să se ştie că eşti elev. Cei tineri greu pot să înşelelagă toate cele căci în ziua de azi, copiii au de toate şi totul e frumos.
Îmi amintesc că în anul 1949, după ce timp de o lună de zile am participat la o acţiune de muncă de construire a Complexului studenţesc de la Belgradul Nou, noi, participanţii fruntaşi, am primit nişte „bonuri” cu care te puteai duce la magazin, să cumperi pantofi, textil sau altceva. Pe timpuri, lumea stătea la coadă luni întregi pentru a cumpăra ceva. Dar eu, fiind fruntaşă, am putut trece peste rând, aşa că, imediat, mi-am cumpărat pantofi care erau atât de frumoşi, că nu-i coboram din picioare şi eram mândră şi bucuroasă că sunt atât de frumoasă cu pantofii mei cei noi. Dar, întorcându-mă la Internat, a început să plouă şi s-a desprins talpa care, de fapt, era din carton. Dar aşa a fost în vremuriel acelea, de după război, câmd, de fapt, aproape că nu exista nimica. Interesant d emneţionat că nu existau nici cuie şi vă miraţi de ce spun asta. Din simpu motiv că atunci când nu erau pantofi noi, copiii, e la sat, ama vut năticaci sau iarn, şi prn ploauie, purtam ghete, sau cum ziceam noi „şlapi” cu talpa de lemn, iar partea din faţă o făceam din materialu de la pălăriile vechi şi fiindcă nu aveam cuie, singuri am făcut substituiri pentru cuie, din sârmă, cu care am fixat materialul. Mai târziu, situaţia s-a îmbunătăţit şi am putut găsi mai uşor şi haine şi pantofi. Dar, îmi amintesc, cu o ocazie, mama mea a dat ultimul ban din casă ca să-mi cumpere un palton la piaţă la Zrenjanin. Prin aceasta m-a încurajat dar şi obligat să-mi dau toată strădania să termin şcoala, să mă angajez şi să încep să-mi câştig singură bani pentru existenţă.
Dumneavoastră aţi fost învăţătoare?
- Şcoala Normală din Vârşeţ am terminat-o în 1952 şi m-am angajat imediat după obţinerea licenţei, în toamna anului 1952. Consătenii mei au dorit să mă angajez în satul natal, Sărcia, dar nu s-a întâmplat aşa.
Am fost una dintre cele mai active românce care s-a şcolarizat la Liceul şi Şcoala Normală din Vârşeţ şi am fost prima şi unica româncă care, încă în timpul şcolarizării, a fost primită în Liga Comuniştilor din Iugoslavia.
În satul meu s-au făcut prezente unele probleme politice cu coloniştii veniţi din Herţegovina care l-au expulsat din sat pe fostul învăţător, domnul Lăpădat, căreia sătenii îi ziceau „Bagea”. Motivul a fost cooperativa şi coloniştii ajunşi la putere în sat nu au permis românilor să iese benevol din Cooperativa Agricolă formată în urma răzbiului, cu forţa. Chiar şi atunci când prin lege s-a permis că, cine vrea, poate să o părăsească, coloniştii nu au permis tuturor să facă aceasta. Şi, fiindcă eu eram angajată politic, consătenii mei, românii din Sărcia, au dorit să fiu învăţătoare în satul natal. Dar, pe de o parte, ghidată şi de experienţa neplăcută a fostului învăţător care a fost explulsat din sat fiindcă a vrut să-l ajute pe tata său să iese din coooperativă, iar pe de lată parte, pe linie politică, la hotărârea organelor competente, având în vedere necesităţile majore de a se asigura cadre didactice în satele din Comuna Vârşeţ, m-am angajat pe post de învăţătoare la Voivodinţ.
Ce fel de probleme politice au fost în acea perioadă?
- După cum am subliniat anterior, cele mai mari probleme au fost în legătură cu cooperativele agricole, înfiinţate pe vremea „obavezului”, când celor mai înstăriţi au fost distribuite cote şi stabilite cantităţile de produse agricole pe care trebuie să le livreze iar, mai târziu, în baza experienţei colhozurilor sovietice, toate bunurile, pământul şi maşinile agricole ale ţăranilor noştri au fost asociate în aşa-numitele cooperative agricole cu proprietate comună, de stat, admintrată, de fapt, de „cooperatori” ai puterii, membri ai Partidului.
Dar la Voivodinţ au fost şi probleme cu cadrele didactice. O învăţătoare de aici a fost schimbată, aşa că în locul ei trebuia să vină o învăţătoare care să animeze viaţa politică, socială şi culturală în sat. Trebuie să precizez că pe vremuri erau cercuri, nu comune, cum este acuma cazul. Iar, eu aparţineam cercului Jaša Tomić. Însă, Ion Tăpălagă, vicepreşedintele cercului Vârşeţ, s-a dus la Novi Sad şi a spus că ei doresc ca eu să lucrez la Voivodinţ. Fiindcă acolo trebuiau rezolvate şi unele problene de ordin politic şi social, iar, după cum au apreciat, eu aş avea experienţă în cest sens, şi pot face faţă problemelor. Dat fiindcă Ion Tăpălagă a fost orignar din Voivodinţ, el a adus această hotărâre împreună cu mai mulţi inspectori şcolari şi reprezentanţi ai oficialităţilor Partidului, Frontulu Popular etc. astfel că aşa că deja la 6 septembrie eu m-am prezentat la Şcoala primară din Voivodinţ, unde urma, după cum mi s-a promis, să lucrez două-trei luni. Dar, am rămas trei ani, până la 1 septembrie 1955, când m-am angajat la şcoala primară din Straja, unde ma funcţionat până la 1 septembrie 1962, şi ca învăţătoare, iar mai târziu şi ca directoare.
Cât despre activitatea de la Voivodinţ, ce să vă spun!? Eu am fost membră de partid, dar când am văzut cum se comportă comuniştii acolo mi-am dat seama că trebuie să procedez atent şi cu tact, căci situaţia era serioasă.
Comunistul trebuie să fie uman, iar ideologia în care crede şi comportarea, la fel, să ţină cont, în primul rând de om. Dar, ce au făcut ei acolo? Oamenii bogaţi, buni şi harnici au încercat, când a fost adoptată legea corespunzătoare, mai mulţi oameni buni, bogaţi şi harnici au încercat să părăsească cooperativa, dar nu li s-a fost permis. Au fost nevoiţi să lucreze pământ luat în arendă, dar cu uneltele şi maşinile agricole vechi, pe care le mai aveau acasă. Căci, când au intrat în cooperativă, au adus contribuit la înfiinţarea cooperativelor cu uneltele lor cele mai noi, acasă lăsând cele vechi. Atunci, unii conducători ai cooperativei, comunişti, au spus că aceşti oameni au furat uneltele cele vechi pe care le aveau acasă!
Îmi amintesc că, într-o zi de toamnă, pe când ţineam cursuri cu geamul deschis, l-am văzut pe un comunist ameninţându-l pe un ţăran cu pistolul în timp ce îl purta prin sat cu grebla în spate şi plugul după el. A fost ceva straşnic! În plus, am fost şi eu acuzată că ţin parte la aceşti oameni, „chiaburi” ai satului. Dar, când a venit o delegaţie de partid şi a oficialităţilor de la cercul Vârşeţ, eu am fost chemată să spun ce s-a întâmpălat, de fapt şi dacă sunt omul oficialităţilor sau ţin cu chiaburii. Eu le-am răspuns, prompt: „Eu sunt cu voi, dar nu cu aşa oameni cum sunt comuniştii de aici!” În fine, membrii delegaţiei s-au dus şi la Vârşeţ, la Ion Tăpălagă, şi când au venit cei de la Comitet şi de la Securitate, şi eu le-am spus adevărul. În final, s-au convins şi cei de la Comitet şi de la Securitate că am avut dreptate, aşa că am putut să lucrez în continuare liniştită şi fără presiuni, cel puţin faţă de mine, căci faţă de oamenii din sat represaliile nu au încetat.
Comuniştii s-au comportat foarte rău, mai ales când trebuia să stabilească cotele. Pur şi simplu, spuneau: „Tu trebuie să dai atâta şi atâta porumb, atâta grâu, să dai şi să dai.” Iar, lumea a dat cât a putut, dar, când nu mai ai, nu mai dai, căci nu poţi, nu ai de unde! Însă, lor nu le-a păsat dacă nu ai, ci au bătut oamenii, i-au tras de păr, de mustaţă...
Vreau să vă spun că şi astăzi, şi la Voivodinţ, la fel ca şi în alte localităţi unde am lucrat, şi astrăzi toţi îmi spun „Tovarăşa învăţătoare”, iar la Straja şi la Vârşeţ „Doamna învăţătoare” şi toţi mă respectată şi acum, când am ieşit la pensie. Dar, şi eu am fost cinstită, şi am susţinut, întotdeauna, oamenii cinstiţi, am revitaliuzat viaţa culturală la sat, în special la Voivodinţ, inde am organizat şi multe spectacole, formaţia de dansuri, corul şi secţia de teatru, fapt pentru care am mers prin sat, din casă în casă, şi am adunat tineretul.
Aşadar, în condiţiile deja amintite, grele, neprielnice pentru activitate şi colaborare între oameni, în spacial din cauza consecinţelor provocate de „obavez” şi participarea forţată la cooperativele agricole, am reuşit să asigur un climat favorabil pentru activitate pe teren cultural. Am organizat şi prima serbare în sat, după mult timp, deşi nimeni n-a vrut să facă aşa ceva, pentru că oamenii au fost bătuţi, chinuiţi... Oricum, am reuşit să adun fetele care au terminat şcoala, am înjghebat o formaţie de dansuri şi l-am convins pe colegul meu, învăţătorul Costică Bugariu, ca şi el să alcătuiască cor şi să lucreze cu nou-instituitul cor pentru care m-am străduit şi eu să asigur membri. De altfel, trebuie să spun că şi pe el care a fost ginerele preotului din sat, tot timpul l-au maltratat.
Căminul în care făceam repetiţii avea geamurile sparte deoarece cooperativa a depozitat aci floarea-soarelui la uscat. Dar, de fapt, casa culturală din Voivodinţ, a fost construită prin muncă benevolă de românii din sat în anul 1910. Însă, odată cu înfiinţarea coopeativelor agricole, comuniştii la putere au decis să-i schimbe menirea iniţială şi s-o pună la dispoziţie celor de la cooperativă.
Astfel, după ce am organizat prima serbăre care urma s-a ţinut în sat după un vid cultural accentuat, am odupă adunat şi ceva bani de pe care am planificat să punem geamuri de sticlă la ferestre. Şi imediat au venit cei de la cooperativă, cu pretenţia să le dăm lor banii. Eu n-am vrut nici să aud de aşa ceva, căci banii nu erau ai lor, ci ai satului, ai locuitorilor din Voivodinţ, ai harnicilor plugaril care au venit la spectacol să urmărească evoluarea entuaziştilor care au urcat pe scenă, în dorinţa de a anima viaţa culturală din sat. Şi eu le-am spus: „Nu vă dau banii, că aceştia sunt banii satului!” Iar Sima Dragodan (Sima Sau), comandant al secţiei de miliţie din sat, autorizată pentru paza frontierei iugoslavo-române, a sărit la mine şi mi-a pus puşca în piept. Dar după ameniţarea cu arma, am zis că nu le dau banii, până nu întreb satul. Atunci s-a hotărât la Comitet să se facă şedinţă deschisă de partid. În sala plină, au fost traşi la răspundere cei care au făcut atrocităţi în sat şi au fost daţi afară din Partid.
Totodată, oamenii şi-au spus necazurile şi s-a schimbat atitudinea şi de până atunci iar lor le-a fost permis să iese din cooperativă.
După acest eveniment nefast, pe de o parte încurajată, air pe de lată parte stimulată şi de încredrea oficialităţilor dar şi a locuitorilor din Voivodinţ, am început să activez şi mai mult, în care sens am organizat, pentru femeile din sat, şi cursuri de prim-ajutor, apoi de întreţinere a gospodăriei, de creştere a copiilor etc. şi sunt convinsă că şi astăzi mulţi dintre cursanţi, în special femeile, care multe cele au învăţat, îmi sunt recunoscătoare, astfel că, şi acum îmi pare foarte bine când merg la sat şi-i întâlnesc pe elevii mei care acum sunt oameni, care mulţumesc pentru tot ce i-am învăţat, pentru tot ce am făcurt pentru ei şi pentru sat.
La Voivodinţ am stat trei ani, iar, pe urmă, am trecut la Straja, unde am lucrat şapte ani, pentru ca, după aceea, să trec la Vârşeţ, la Şcoala Generală „Olga Petrov-Radišić”, respectiv la Şcoala de Aplicaţie care funcţiona în cadrul Şcolii Normale din Vârşeţ. Aici am fost mentor viitorilor învăţători pe care i-am instruit cum trebuie să ţină ore, cum să se pregătească pentru cursuri şi cum să lucreze cu elevii din clasele combinate. Am fost şi mentor al studenţilor de la academia Pedagogică din Vârşeţ, pentru care am ţinut şi ore practice, conlucrând cu profesorii lor la o pregătre cât mai bună a viitoarelor cadre didactice.
Cum l-aţi cunoscut pe viitorul soţ?
- După un seminar la Vârşeţ, la care am mers împreună cu colega mea Zoe, trecând drumul, vine o trăsură. Când a ajuns lângă mine, cineva spune: „Bună vremea, dăscăliţo!” Când am ridicat capul, trăsura a trecut, dar mie mi s-a părut că ştiu persoana. Mă duc la Zoe şi îi spun ce s-a întâmplat. Ea m-a întrebat cum arată şi, atunci, mi-a spus că acela e Cori, că e agronom şi că tot satul vorbeşete că o să mă căsătoresc cu el. Eu, însă, tot nu mi-am dat seama cine e, dar Zoe spune: „Cori Marina! Lucreaza la Biserica Albă!”
Pe urmă, când s-au pregătit alegerile în sat, am fost chemaţi la comună să facem listele de votare. Am fost chemată eu, un coleg şi Cori. Atunci mi-am amintit că am mers împreună la şcoală, el a fost cu doi ani mai în vârstă. Şi, aşa cum tot satul spunea că o să ne căsătorim, până la sfârşit, într-adevăr ne-am căsătorit.
Când am rămas gravidă, am avut o sarcină grea cu Luciu şi m-am îmbolnăvit de rincihi. Atunci a trebuit să mă mut din Voivodinţ, pentru că nu a fost cale ferată şi drum asfaltat, aşa că i-am rugat pe cei de la Comitet să-mi permită să fac transfer la Straja, pentru ca să pot călători cu trenul, la Vârşeţ, la medic. În fine, l-am născut bine pe Luciu şi ne-am mutat la Straja. Cori a lucrat la cooperativă, eu la şcoală.
La Straja situaţia a fost mai bună, doar atât că străjenii nu au avut locuinţă pentru învăţători, aşa că am stat într-o casă. Gazdele au fost la Biserica Albă. Luciu a crescut acolo, cu noi. Când a avut doi ani, am avut o operaţie foarte grea – trebuia să-mi scoată bila. Medicii au vrut să mă operez la Belgrad, dar eu n-am vrut, pentru că, am zis, dacă mor, vreau să-l văd pe fiul meu în ultima clipă. Oricum, a fost prima operaţie reuşită de acest gen la Vârşeţ. Pe urmă, am avut foarte multe activităţi la Straja pentru că, acolo, spre deosebire de Voivodinţ, unde femeile veneau fără discuţie la seminarii sau la şedinţe, nu a fost cazul. Femeile din Voivodinţ au fost şi membre de partid şi foarte active cu prilejul marcării zilei de 8 martie.
La 8 martie, la şcoală s-a făcut obligatoriu serbare în cinstea femeilor. Copiii făceau mici cadouri pentru mame, dacă nu altceva, atunci - o floare. Serbările s-au ţinut la Căminul Cultural. În general, se citea referat despre această zi, despre semnificaţia ei şi despre lupta femeilor pentru drepturile lor. Această zi a fost, întotdeauna, festivă şi am avut ideea ca femeile să fie respectate tot timpul, nu numai în ziua de 8 martie!
La Straja, femeile au fost mai conservative. La Voivodinţ care a fost un sat mai bogat, în fiecare casă au fost perdele la geamuri, podea pe jos, deşi nu au fost maşini electrice. La Straja a fost bine, dar această localitate a fost înfiinţată mai târziu, străjenii fiind, de origine, bufeni din România. Voivodinţul există de când există şi poporul român, este sat străvechi. Locuitorii sunt români de la naştere, nu au venit ca torăcenii, sau cei din Ecica, Mărghita sau Straja care au fost colonizaţi. Oamenii din Straja au fost şi mai săraci, mai conservativi, femeile nu au mers nicăieri, spre deosebire de Voivodinţ, unde mergeau la piaţă, la şedinţe, la conferinţe. La Straja a fost o mentalitate, dar i-au preţuit mult pe învăţători, zicându-le „domnul” sau „doamna” învăţătoare. Şi astăzi, când merg acolo, îmi zic „Doamna Ileana”, spre deosebire de Voivodinţ, unde am fost „tovarăşa învăţătoare.”
La Straja a trebuit să se activeze mai mult, aşa că m-am străduit din plin. Când tovarăşul Suru a plecat la Biserica Albă, am fost numită directoare. La Straja a fost interesant că flăcăii tineri – junii – se organizau în grupuri şi făceau rele, de exemplu, spărgeau geamurile la şcoală. Em am încercat să schimb asta şi am reuşit. Nici la Societatea Culturală n-a fost mai uşor, deoarece a fost foarte greu să convingi o fată să joace într-o piesă de teatru. Dar, pe parcurs, s-a schimbat mentalitatea.
Aici a mai fost un obicei – să nu vină copiii la şcoală în vrema lucrului, mai ales copiii de clasa a V-a, a VI-a şi a VII-a. Dar, când am fost directoare, am fost obligată să dau părinţii la tribunal pentru acest fapt, aşa că am încercat să-i conving şi să le explic că şi eu sunt fiică de ţăran şi înţeleg cât de greu se fac banii, dar nu e bine să nu meargă copiii la şcoală. A trebuit să lupt foarte mult explicând părinţilor din ce cauză aceasta e important. Pe de altă parte, mi-am dat strădania să conving mamele să vină şi ele la şedinţe, nu numai taţii. Atunci am început să fac un lucru: am început să le vorbesc părinţilor nu numai despre educaţie, ci şi despre faptul că un ţăran, dacă merge la piaţă să vândă grâu, vite sau ouă, trebuie să ştie cum să procedeze cu banii! Cel mai important lucru pentru mine a fost să-i învăţ pe copii să scrie şi să citească.
Dar îmi amintesc că am avut o colegă care mi-a pus „beţe în roate”, povestind prin sat că o să maltratez copiii, aşa că la părinţi le-a fost frică de mine. Odată, însă, un coleg al soţului meu, i-a spus lui Cori că o învăţătoare a vorbit aşa şi aşa despre mine şi soţul meu i-a răspuns: „Nu-ţi face griji, soţia mea e foarte corectă!” Vreau să spun că mie puţin îmi pasă al cui copil e cutare, dacă ştie, îi dau nota cinci! Până la urmă, a venit omul acela la mine şi mi-a spus: „Doamna învăţătoare, până trăiesc, toată lumea o să ştie ce aţi tot făcut şi cât de corectă aţi fost.” Copilul lui e om cinstit. De fapt, toţi copiii mei sunt oameni exemplari!
La Straja am avut clasă combinată. Într-o generaţie am avut douăzeci şi patru de copii. Au fost şi mulţi romi care nu veneau la şcoală. Nu au avut nici caiete, însă, am hotărât să facem o clasă separată, aşa că am angajat o învăţătoare. Am avut opt romi în clasă. Din cei douăzeci şi patru de copii, mulţi au terminat o facultate, iar cei opt romi au absolvit şi clasa a V-a, a VI-a şi a VII-a, atunci când s-a schimbat sistemul. Pe urmă, toţi romii au vrut să facă carte. Dar, a trebuit să le păstrez caietele la şcoală pentru că bunicile lor făceau ţigări din caietele copiilor. Mulţi au plecat în străinătate, şi-au făcut case cu etaj, s-au făcut oameni. Astăzi, la Straja, nu mai sunt probleme cu romii şi cu frecventarea cursurilor.
După aceea, am cumpărat casă la Vârşeţ şi am încercat să mă angajez aici. Soţul meu a primit servici acolo, pe urmă şi eu. Concurenţa a fost mare, însă, fiind foarte activă şi la Comitet şi la şcoală, am fost învăţătoare exemplară. Atunci s-au dat note şi la învăţători. Venea inspectorul şcolar şi ai primit o notă. Toate acestea au contribuit să fiu apreciată. În plus, au avut nevoie de un om politic, am fost aleasă deputat şi la sindicat, ceea ce le-a impus. După aceea soţul meu a devenit director la cooperativa agricolă din Alibunar. Fiind probleme, prietenii lui l-au chemat acolo, dar cu toţii doreau să trec şi eu şi asta din cauză că şi la Alibunar şi la Vârşeţ au avut nevoie de un deputat care să meargă la Provincie, aşa că s-au gândit că eu sunt persoana potrivită. Doi ani de zile au ţinut locuinţa goală la Alibunar să mă mut acolo, dar n-am vrut. În acea perioadă a fost foarte mult de lucru din cauză că noi, învăţătorii, am fost angajaţi şi la Şcoala de Aplicaţie, unde am ţinut metodica la viitorii învăţători. M-am dus la servici la opt dimineaţa şi mă-ntorceam la zece seara. Nu-mi pare rău de asta, am avut multe satisfacţii, iar după zece ani de muncă didactică la sat, m-am angajat la oraş, la Vârşeţ. Am lucrat aici treizeci de ani, la Şcoala de Aplicaţie. Pe urmă s-a înfiinţat Academia Pedagogică aşa că toţi învăţătorii care au terminat Şcoala Normală sau Academia au venit la mine, la lecţii practice. Astăzi mă estimează cu toţii, iar eu sunt mândră de ei fiindcă au devenit oameni văzuţi. Şi, când vorbim despre aceea ce am făcut, am activat şi la Societatea Cultural-Artistică „Petru Albu” şi la „Luceafărul”.
Când este vorba despre copii, i-am educat să fie patrioţi, să-şi iubească ţara şi să nu uite niciodată că sunt români. Dar, nu am fost niciodată naţionalistă. Când au fost probleme politice cu românii, eu am spus că sunt româncă din Iugoslavia, nu din România. Eu iubesc poporul român. Când s-a deschis frontiera, am început să călătoresc în România, la mănăstirile Putna şi Agapia, la Iaşi. Am mers împreună cu soţul. Şi fiul meu a moştenit, din familie, dragostea faţă de români, dar a fost crescut să-şi iubească şi ţara. Îmi pare rău că s-a destrămat ţara. N-are importanţă cine eşti şi ce eşti, ci dacă eşti cinstit, cuminte, bun, prietenos. Omul trebuie să fie apreciat ţinând cont de aceea cât ştie, ce ştie, cât lucrează... Dar, nu numai la noi, ci şi în lume s-au schimbat lucrurile!
Mai vreau să spun ceva: pe lângă activitatea de partid, am fost conducătoare la sindicat, deputat patru ani, doisprezece ani am fost deputat la Coumunităţile de Interes – SIZ-uri – la cultură. Zece-cincisprezece ani am fost secretara Societăţii de Limba Română, am activat la pionieri, am organizat educaţie pentru pionieri. Şcoala noastră a primit statuia „Kurir Jovica” ca cel mai bun detaşament din Iugoslavia. Am luptat foarte mult pentru drepurile muncitorilor, am participat la Congresul al VII-lea al sindicatelor din Iugoslavia. Am contribuit la aducerea unor legi foarte importante în ceea ce priveşte drepturile omului, mai ales ale femeilor. Am luptat foarte mult pentru impunerea egalităţii între bărbaţi şi femei. Pentru activitatea şcolară am primit placheta de argint, chiar Tito mi-a înmânat-o! Ştiţi, şi în ziua de azi, când văd copiii la televizor, îmi vine să-i sărut, pentru că tot timpul în suflet mi-a fost dragostea faţă de ei. Nu aş fi rezistat patruzeci de ani în învăţământ dacă nu aş fi iubit copiii. Cine nu iubeşte copiii, nu poate fi învăţător!
În ce an aţi plecat la pensie?
- În anul 1992. Unica mea dorinţă e să fiu sănătoasă şi copiii şi nepoţii mei să fie sănătoşi. Atunci totul e bine.
Cum vă simţiţi, mai ales că soţul Dumneavoastră a decedat?
- Din păcate, el a decedat relativ tânăr, la vârsta de şaizeci şi cinci de ani, din cauză că, fiind agronom, a mers şi a muncit foarte mult pe teren. Când s-a angajat, în anii `50, la Voivodinţ, nu au fost maşini, aşa că a mers cu motocicleta sau pe jos. În primii ani a mers călări, pe cal. Nu au fost nici drumuri, nici şosele. Venea seara cu încălţămintele şi hainele murdare. Pe urmă, s-a îmbolnăvit şi, deşi s-a tratat mai mult de douăzeci de ani, am rămas, iată, fără el. S-au aglomerat multe boli – diabetul, fiindcă nu se hrănea cu regularitate, nu venea la masă la timp, pleca de acasă la cinci-şase dimineaţa, cu gustarea în buzunar, şi se întorcea şi la miezul nopţii, apoi – astma şi problemele cu inima şi circulaţia.
Din anul 1960 până în 1963 am trăit la Vârşeţ, dar am hotărât să ne mutăm la Novi Sad, pentru că îl avem doar pe fiul nostru, Luciu. El are doi copii – pe Andrei şi pe Elena – aşa că nu am avut motiv pentru a sta la Vârşeţ. Mi-e drag de ei şi vreu să-i văd cum cresc şi să-i ajut când trebuie. Când vin la mine, nu ştiu cu ce să-i aştept! Ei, vezi, pentru asta am hotărât, împreună cu Cori, să venim la Novi Sad, unde am cumpărat o casă. Copiii au locuinţa lor, noi avem casa noastră.
La fel, am şi prietene – pe Draga, Maria, Ita Condan, Margareta, Draga Trocea, Maria Ştefan. Ne vizităm reciproc. Am şi mulţi colegi la Vârşeţ, corespondăm prin telefon. Dar, ca de obicei, îmi place să citesc – ziare, cărţi, romane. În plus, fac ce trebuie în casă, aşa că nu mă plictisesc. Am probleme cu picioarele, am avut trombă şi nu îndrăznesc să mă plimb prea mult. Dar, vin vecinele şi, când e timp frumos, mergem şi pe deal. Îmi petrec frumos zilele. Pensia nu e mare, dar îmi ajunge. Am crescut în sărăcie, nu am fost niciodată răsfăţată. Dacă trebuie, mă pot abţine de la ceva, mai mult îmi place să-mi bucur nepoţii. Nu am ţinut niciodată cont de modă, dar, când am fost tânără, am mers cu soţul la mare, la băi. După ce mi-au scos bila, în 1956, mergeam de două ori pe an la băi şi în România. Am fost şi în Italia, Ungaria, Cehoslovacia, chiar şi în America.
În legătură cu sănătatea, sensibilă fiind, mă feresc de frig. Am fost operată de opt ori. Problemele au început când am fost gravidă. Sarcina a apăsat rinichii, s-a făcut puroiul acela, iar boala se numeşte elitis graviditas. Boala este foarte periculoasă, aşa că medicii nu recomandă femeilor să nască. Am refuzat să fac avort şi am rugat medicii să nu mă trateze, pentru a salva copilul. Deşi viaţa mi-a fost în pericol, nu am vrut să renunţ la sarcină. Atunci medicii au hotărât să-mi dea injecţii de penicilină, deşi era risc pentru copil. Până la urmă, am născut, dar, având prea multă albumină, am putut să mor la naştere. În legătură cu perioada petrecută la Voivodinţ, trebuie să spun că apa de băut a fost de calitate proastă, aşa că s-a făcut calcul la bilă. Chirurgul care m-a operat a vrut să-mi taie şi din stomac, dar, vâzând că e sănătos, mi-a scos doar bila. În 1957 am avut probleme cu apendicita. În 1965 am avut tumoare la sâni. Am descoperit-o când am făcut baie. M-am dus la medic şi au scos-o imediat. În 1969 am avut tumoare la gât, în 1977 la spinare, iar în 1981 la genitalii. În 1983 şi `84 am avut din tumoare la sâni. Cel mai grav a fost în 1992, când am avut două tumoare la sâni şi una la plămâni. M-am operat la Sremska Kamenica, iar medicii au crezut despre tumoarea la plămâni că ar fi metastază.
Aveţi vreun mesaj pentru generaţiile viitoare?
- Da, am un mesaj foarte important pentru generaţiile noi. În loc să stea la bar, la o coca-cola, sau în cameră, mai bine să meragă în natură, să facă sport, sau să citească. Să nu le fie ruşine să meargă la bunici, la sat, la sapă şi – cel mai important – să înveţe aceea ce le place. Cel mai greu în viaţa fiecărui om e dacă lucrează ceva ce preferă. Cât e de frumos când te trezeşti şi te pregăteşti pentru munca ce-ţi place! Asta este foarte important, deoarece părinţii trebuie să le permită copiilor să-şi aleagă profesia care vor. Sunt de acord că tinerii trebuie ştie să lucreze la calculator, dar asta nu e bine! Eu m-aş feri foarte mult din cauză că radiază. Oamenii la poziţii trebuie să scutească planeta de rele. Ştiu că tehnologia şi inovaţiile fac un mare progres, dar nu trebuie făcut în aşa fel încât să fie periclitată viaţa omului. De ce trebuie fabricate anumite produse care distrug atmosfera? Pentru a ne îmbogăţi, iar banul e mai important decât sănătatea! Sunt foarte deziluzionată de situaţia asta cu globalizarea, o să aducă numai rău! Eu sunt bătrână, mâine-poimâine n-o să mai fiu, însă generaţiile tinere trebuie să salveze planeta, să inventeze lucruri şi tehnologii noi, dar nu din acestea care fac atâta rău! Perioada aceasta e foarte grea, nu numai pentru societatea noastră, ci şi pentru restul lumii. Atotputernicii conduc şi ei sunt aşa de bogaţi, încât nu mai ştiu ce vor! Să ştiţi că sunt îngrijorată pentru nepoţii mei, dar şi pentru ceilalţi tineri. Aş dori să fie numai bine, din cauză că toţi tinerii trebuie să aibă o viaţă lungă şi fericită. Oricum, omul nu e fericit nici dacă nu munceşte sau nu învaţă. Îmi creşte inima când văd un tânăr care îşi cară, în cărucior, odrasla! Aceasta este foarte important deoarece, când eu am fost tânără, nu era obiceiul ca taţii să spele sau să hrănească copilul – asta era treaba femeilor. Văzând că în ziua de astăzi se întâmplă aşa ceva, putem vorbi de un progres în ceea ce priveşte egalitatea între femei şi bărbaţi. Îmi pare nespus de bine când văd tinerii căsătorindu-se, lucrând şi crescându-şi copiii împreună. Dă-i Doamne să fie bine!
Novi Sad, 12 decembrie 2001
