Ai un sentiment ciudat, atunci cînd idolul tău, al unei acţiuni de viaţă, calcă în străchini.Nu-l cunosc personal, dar mi-ar fi plăcut. Presa de toate felurile are meritul de a naşte personaje şi tot ei îi revine misiunea groparului. Mutu este - fie că ne convine, fie că nu - un artist. El bea vodcă, merge la curve, se îmbată cu apă rece cu noaptea-n cap, face pe dracu în patru şi se pierde în tumultul cotidianului, ca un fluture. E generos, dacă-l prinzi în toane bune: face cadouri bătrînilor din azilul de noapte, trimite flori femeilor abia văzute în ziare, schimbă valută la colţul străzii, înjură şi... ce nu mai face! Ei bine, cu toate acestea, artistul nostru te invită să iei loc în lojă, pentru că el va interpreta rolul magicianului, te va face să uiţi pentru 90 de minute de factura încărcată de la gaze, de controlul inopinant la firmă, de imposibilitatea de a vorbi la telefon cu Obama, de faptul că te-a înşelat amanta şi tot aşa. Pentru lumea cu preocupări simple, pentru lumea cu orizont limitat, Mutu este un paria, un golan, un şmecher, un nenorocit. Ziarişti, comentatori deştepţi daţi dracului, cu morala prinsă la guler, se dau de ceasul morţii, acuzînd şi uitînd din start că nici ei nu sînt mai prejos, uitînd că nu banii lor aduc strălucirea şi că faptul că plătesc un bilet la meci nu are şi girul unui spectacol pe măsură. Intri la spectacol şi atît! Mutu nu merită scîrba cu care mulţi cotoi de prin ţara asta se dau la mîrlit. Artistul - vorba lui Nichita Stănescu - este un cub cu un colţ sfărîmat. Ar fi fost perfect, dacă nu era aşa. Dincolo de drama aceasta, stă la priveghi şi altcineva: Mutu n-a violat copii, n-a violat femei, n-a pus bombe, n-a spintecat bătrîni, n-a rănit aripa vreunei păsări, n-a luat din dumicatul dumitale, al meu, al ei, n-a tras din pensia vecinului de casă, n-a furat curent electric de la stîlp, ăsta, băiatul ăsta, n-a făcut rău nimănui. Şi-a făcut rău, în cel mai bun caz, doar lui! Şi atunci, cu ce drept să-l judecăm? Numai aşa, de dragul de a cîrcoti? Numai aşa, de dragul de a urî? Numai aşa, din dorinţa nebună de a bate cîmpii pe seama cuiva care nu ţi-a cerut nimic? Nu e drept! Cel puţin aşa cred. Apoi, iertat să-mi fie, nu sînt de acord nici cu o parte din presa care, înfometată, s-a grăbit să arunce în aer bomba, fără măcăr să fi ţinut cont de minima deontologie, care obliga la un telefon şi, în paralel cu dezamorsarea atomică, să fi apărut imediat - dar imediat după ce crainicul a anunţat evenimentul! - să fi făcut cunoscută şi replica acestui condamnat la moarte. Prostul obicei al lumii, de a pupa în fund cînd eşti pe val şi de a trage pumni cînd ai o zi proastă, nu mi se pare deloc creştin. Desigur, fără disciplină nu se poate! Măsura dată este uneori de neajuns, alteori nu corespunde, este exact ca şi cînd pui apă în sticla pe care o arunci în congelator şi uiţi de ea. O găseşti spartă. Nu ne-am obişnuit încă deloc cu mentalitatea omului liber şi nici nu cred să avem speranţă prea curînd. În casă la tine poţi face ce vrei: să stai în cap, să joci ţurca, să dormi făcînd flotări, să bei lapte cu ţuică, să joci şeptică, singur poţi face absolut ce vrei, în casa ta. Or, casa lui Mutu a devenit demult spaţiu Shengen! E un risc asumat statutul! Îl putem schimba? Greu de spus, dar şi mai greu de ucis. Dacă Mutu a greşit, va plăti. Şi nu din banii Guvernului, nici din banii de pom de Crăciun, nici din solda generalilor, nici din rezervele de stat. Mutu va plăti din banii lui, din viaţa lui! Aşa că, dacă nu vă supăraţi, să-l lăsăm pe Mutu în pace! Piatra este ridicată... Cine-o aruncă primul?!
