http://www.youtube.com/watch?v=sqryruyAth4
http://www.youtube.com/watch?v=HPojwPqLyOA
http://www.youtube.com/watch?v=8c51pLiLU-g
Lepa Brena
Ja nemam drugi dom Eu nu am altã casã
Ja nemam drugi dom Eu nu am altã casã
osim doma u srcu tvom Decât casa din inima ta
osim tebe nikoga na svetu Decât pe tine pe lume asta
nemam ja Nu am pe nimeni
Ko ce ruku da ti da Cine o sã-þi dea mâna
kad vremena dodju zla Când vine timpul rãu
ko ce ako necu Cine dacã nu eu
ako necu ja Dacã nu eu
Ja nemam drugog sna Eu nu am alt vis
osim s tobom da sam ja Decât sã fiu cu tine
osim doma u srcu tvog Decât casa din inima ta
ja nemam drugi dom Eu nu am alta casa
marți, 29 mai 2012
dinspre umbra unui dinte dincolo de presedinte
un alt hachiko / povestea unui caine...undeva intr un cimitir din pitesti
autograf ileana malancioiu pentru florian silisteanu
ducele de albota, o doamna interpreta de muzica populara si florian silisteanu...in urma cu 3 zile
lada de zestre
masina de facut inghetata de pe timpuri
vineri, 25 mai 2012
Pe front cu prozatorul român Marin Ioniţă
Toţi fiorii din lume au trecut fraudulos frontiera dintre mine şi lume. Că, atunci cînd vă spun că menghina zilei strînge, dumneavoastră nu mă credeţi. Ne-am obişnuit să arătăm cu degetul şi poate fără să vrem punem arătătorul nu pe buzele noastre, ci pe ale Domnului, ştergînd încetul cu încetul roua care se numeşte BUCURIE. O astfel de stare am trăit cu ani
în urmă, cînd mergeam la război prin Serbia.
Cam aşa atunci şi tot cam aşa şi alaltăieri, cînd iau drumul Bucureştilor spre Spitalul Universitar, pentru că auzisem că e acolo e internat fratele cel mare, domnul profesor, inconfundabilul prozator român Marin Ioniţă. E ultracunoscut că omul acesta nu prea a lăudat prin stînga şi dreapta, dar în ceea ce mă priveşte a atins nu o dată aripa laudei şi nu o dată, ci de mai multe ori, făcîndu-mi statui. Chestiunea asta m-a obligat şi iată-mă înrolat în detaşamentul căutătorilor. Vineri, 24 mai, ora 15 fix. Spitalul Universitar. Primisem ceva bănuţi de la domnul Neguţ pentru benzină, să iau ceva fructe pentru domnul profesor, că, de, nu mergi cu mîna goală la un om aflat în spital şi... nimic. Nimic, pentru că pe drum m-am întîlnit cu iubita mea şi de toţi banii am cumpărat flori. Nu vă supăraţi! Ştiam de la domnul Neguţ, care vorbise la telefon cu domnul profesor Cinteză că fratele meu cel mare, Marin Ioniţă, este internat la Cardiologie, la etajul 10. Mă dau doctor şi urc cu liftul medicilor, dînd cu tifla celorlalţi români care stau la o coadă imensă. Mi-am dat cu un parfum adus din ţări străine. Pînă la etajul 10 însă, oprim din două în două etaje. Ba urcă o asistentă, ba coboară un medic. Tăcem cu toţii. Ajung bine mersi la etajul 10, crăpînd însă de ciudă că nu am păstrat florile pentru asistenta ai căror sîni făcuseră praf toată suflarea din lift. Ei aş! Nu şi pe mine. Uşile se deschid şi, fără să stau pe gînduri, mă îndrept către prima fiinţă în halat alb. E o studentă. Îi spun că îl caut pe marele nostru scriitor Marin Ioniţă şi că aş rămîne îndatorat dacă m-ar conduce. Mă ţin după fusta scurtă a studentei şi o urmez din salon în salon. Nu intru, o las doar pe ea, care, după ce bate pe la uşi, întreabă... este cineva care se numeşte Marin Ioniţă? Dar Marin al nostru nu este acasă, deci continuăm să căutăm. Şi uite aşa, culoar după culoar, salon după salon, ba chiar şi pe la Terapie Intensivă şi nimic, fraţilor. Sînt transpirat leoarcă şi, mai presus de asta, mă mai trece şi pipi. Problema e că reuşesc să intru la o toaletă... tot pentru medici, dar asta după ce dau un pic de pămînt cu unul care păzeşte etajul, habar nu am de la ce firmă este. Ţara asta e plină de o mie de feluri de paznici de luptători de gardeni. Oare de ce? În fine, mă spăl pe mîini, pe faţă şi, aproape încurcat că nu am nici-o şansă să-l găsesc pe dom profesor, iau loc pe un scaun, cred că roşu sau albastru, unul dintr-un rînd de şapte scaune, aflat lîngă salonul unor femei. Îi trimit mesaj lu’ şefu’, cerînd ajutorul. Mă oftic că fac asta şi iau din nou la purivcat tot ce mişcă. Dau însă de o femeie de serviciu. Ea le ştie pe toate. Şi uite aşa aflu că scriitorul Marin Ioniţă nu mai este la Cardiologie, ci a fost mutat le Neurologie, pentru nişte investigaţii. Fraţilor, şi acum urmează miracolul. Aflasem şi numărul camerei. Aaaaaa! Staţi aşa că am uitat. Disperat că nu primesc ajutor de la nimeni, l-am sunat pe dom primar Pendiuc. Deşi era prins cu nu-ş ce treabă în nu-ş ce şedinţă, omul mi-a răspuns. Doream să-l găsesc cumva ori pe fiul domnului profesor, Ion M. Ioniţă, ori orice legătură. Şi domnul Pendiuc mă sfătuieşte să-l sun pe Jean Dumitraşcu al Filarmonicii şi al nostru. Şi aşa am făcut. Doar că, între timp, aflasem totul. Ei da! Pas după pas, ajung la uşa care este întredeschisă de-a binelea. Doamne Dumnezeule, dar în chiar primul pat, cu ochii îndreptaţi spre mine, este însuşi domnul profesor. Mă opresc puţin şocat. Omul priveşte spre mine cu nişte ochi din care ai impresia că se înalţă cele mai graţioase păsări din lume. Zîmbeşte ca un copil! Aproape că nu-i vine să creadă. În fine. Intrăm în vorbă. Aşa ca doi oameni care nu vor să devină oameni mari, nu cumva prin livada copilăriei să şchioapete uitarea. Nu prea ştiu ce să spun. Domnul profesor e tot un zîmbet. Rîde cu gura pînă la urechi cînd îi spun că am cheltuit banii pe flori. Rîde domnul profesor şi în mine cresc inima şi bucuria totală. Mă întreabă de una de alta şi îi şi spun. De fapt, ca să nu strîng şi eu menghina aia a zilei, domnul profesor face nişte analize. Poţi jura că nu are nimic. Şi poate că măcar atît cît am stat acolo nu a avut. Îmi trece prin minte că alţii s-ar fi repezit să-i facă fotografii. Nici măcar nu mă gîndesc. Ştiu pe unii atît de mari ziarişti de prin Piteşti care ar fi profitat eroic de faptul că într-un spital un om nu se poate apăra şi ar fi năvălit peste el. Cînd e vorba însă de derbedei, de şmecheri, marii ziarişti, nu toţi, fireşte, de prin Piteşti, nu ar cîrti în faţa nenorociţilor. Dar să trec peste asta. Sînt hotărît să nu stau mult la dînsul, şi asta chiar dacă domnia sa e în mare formă. Din cînd în cînd tăcem. Îmi vine să îl întreb dacă e posibil să răsturnăm din clepsidră şi să-mi arate şi mie pe un perete, de exemplu, imagini de cînd maestrul Marin Ioniţă stătea la o cafea cu Nicolae Labiş. Şi cu alţii despre care povesteşte atît de înalt fie în revista Argeş, fie în Kisselef 10, fabrica de scriitori, un document atît de valoros despre o perioadă a României noastre literare, în care comunismul punea în avatar portrete care mai de care, pe care Marin Ioniţă le pune în cea mai valoroasă ramă. Nu îl întreb, de teamă ca nu cumva să îi trezesc amintiri. n
Ne despărţim ca doi camarazi pe care îi aşteaptă afară din nou FRONTUL. Şi domnul profesor vă salută pe toţi! Vă aşteptăm sănătos!
în urmă, cînd mergeam la război prin Serbia.
Cam aşa atunci şi tot cam aşa şi alaltăieri, cînd iau drumul Bucureştilor spre Spitalul Universitar, pentru că auzisem că e acolo e internat fratele cel mare, domnul profesor, inconfundabilul prozator român Marin Ioniţă. E ultracunoscut că omul acesta nu prea a lăudat prin stînga şi dreapta, dar în ceea ce mă priveşte a atins nu o dată aripa laudei şi nu o dată, ci de mai multe ori, făcîndu-mi statui. Chestiunea asta m-a obligat şi iată-mă înrolat în detaşamentul căutătorilor. Vineri, 24 mai, ora 15 fix. Spitalul Universitar. Primisem ceva bănuţi de la domnul Neguţ pentru benzină, să iau ceva fructe pentru domnul profesor, că, de, nu mergi cu mîna goală la un om aflat în spital şi... nimic. Nimic, pentru că pe drum m-am întîlnit cu iubita mea şi de toţi banii am cumpărat flori. Nu vă supăraţi! Ştiam de la domnul Neguţ, care vorbise la telefon cu domnul profesor Cinteză că fratele meu cel mare, Marin Ioniţă, este internat la Cardiologie, la etajul 10. Mă dau doctor şi urc cu liftul medicilor, dînd cu tifla celorlalţi români care stau la o coadă imensă. Mi-am dat cu un parfum adus din ţări străine. Pînă la etajul 10 însă, oprim din două în două etaje. Ba urcă o asistentă, ba coboară un medic. Tăcem cu toţii. Ajung bine mersi la etajul 10, crăpînd însă de ciudă că nu am păstrat florile pentru asistenta ai căror sîni făcuseră praf toată suflarea din lift. Ei aş! Nu şi pe mine. Uşile se deschid şi, fără să stau pe gînduri, mă îndrept către prima fiinţă în halat alb. E o studentă. Îi spun că îl caut pe marele nostru scriitor Marin Ioniţă şi că aş rămîne îndatorat dacă m-ar conduce. Mă ţin după fusta scurtă a studentei şi o urmez din salon în salon. Nu intru, o las doar pe ea, care, după ce bate pe la uşi, întreabă... este cineva care se numeşte Marin Ioniţă? Dar Marin al nostru nu este acasă, deci continuăm să căutăm. Şi uite aşa, culoar după culoar, salon după salon, ba chiar şi pe la Terapie Intensivă şi nimic, fraţilor. Sînt transpirat leoarcă şi, mai presus de asta, mă mai trece şi pipi. Problema e că reuşesc să intru la o toaletă... tot pentru medici, dar asta după ce dau un pic de pămînt cu unul care păzeşte etajul, habar nu am de la ce firmă este. Ţara asta e plină de o mie de feluri de paznici de luptători de gardeni. Oare de ce? În fine, mă spăl pe mîini, pe faţă şi, aproape încurcat că nu am nici-o şansă să-l găsesc pe dom profesor, iau loc pe un scaun, cred că roşu sau albastru, unul dintr-un rînd de şapte scaune, aflat lîngă salonul unor femei. Îi trimit mesaj lu’ şefu’, cerînd ajutorul. Mă oftic că fac asta şi iau din nou la purivcat tot ce mişcă. Dau însă de o femeie de serviciu. Ea le ştie pe toate. Şi uite aşa aflu că scriitorul Marin Ioniţă nu mai este la Cardiologie, ci a fost mutat le Neurologie, pentru nişte investigaţii. Fraţilor, şi acum urmează miracolul. Aflasem şi numărul camerei. Aaaaaa! Staţi aşa că am uitat. Disperat că nu primesc ajutor de la nimeni, l-am sunat pe dom primar Pendiuc. Deşi era prins cu nu-ş ce treabă în nu-ş ce şedinţă, omul mi-a răspuns. Doream să-l găsesc cumva ori pe fiul domnului profesor, Ion M. Ioniţă, ori orice legătură. Şi domnul Pendiuc mă sfătuieşte să-l sun pe Jean Dumitraşcu al Filarmonicii şi al nostru. Şi aşa am făcut. Doar că, între timp, aflasem totul. Ei da! Pas după pas, ajung la uşa care este întredeschisă de-a binelea. Doamne Dumnezeule, dar în chiar primul pat, cu ochii îndreptaţi spre mine, este însuşi domnul profesor. Mă opresc puţin şocat. Omul priveşte spre mine cu nişte ochi din care ai impresia că se înalţă cele mai graţioase păsări din lume. Zîmbeşte ca un copil! Aproape că nu-i vine să creadă. În fine. Intrăm în vorbă. Aşa ca doi oameni care nu vor să devină oameni mari, nu cumva prin livada copilăriei să şchioapete uitarea. Nu prea ştiu ce să spun. Domnul profesor e tot un zîmbet. Rîde cu gura pînă la urechi cînd îi spun că am cheltuit banii pe flori. Rîde domnul profesor şi în mine cresc inima şi bucuria totală. Mă întreabă de una de alta şi îi şi spun. De fapt, ca să nu strîng şi eu menghina aia a zilei, domnul profesor face nişte analize. Poţi jura că nu are nimic. Şi poate că măcar atît cît am stat acolo nu a avut. Îmi trece prin minte că alţii s-ar fi repezit să-i facă fotografii. Nici măcar nu mă gîndesc. Ştiu pe unii atît de mari ziarişti de prin Piteşti care ar fi profitat eroic de faptul că într-un spital un om nu se poate apăra şi ar fi năvălit peste el. Cînd e vorba însă de derbedei, de şmecheri, marii ziarişti, nu toţi, fireşte, de prin Piteşti, nu ar cîrti în faţa nenorociţilor. Dar să trec peste asta. Sînt hotărît să nu stau mult la dînsul, şi asta chiar dacă domnia sa e în mare formă. Din cînd în cînd tăcem. Îmi vine să îl întreb dacă e posibil să răsturnăm din clepsidră şi să-mi arate şi mie pe un perete, de exemplu, imagini de cînd maestrul Marin Ioniţă stătea la o cafea cu Nicolae Labiş. Şi cu alţii despre care povesteşte atît de înalt fie în revista Argeş, fie în Kisselef 10, fabrica de scriitori, un document atît de valoros despre o perioadă a României noastre literare, în care comunismul punea în avatar portrete care mai de care, pe care Marin Ioniţă le pune în cea mai valoroasă ramă. Nu îl întreb, de teamă ca nu cumva să îi trezesc amintiri. n
Ne despărţim ca doi camarazi pe care îi aşteaptă afară din nou FRONTUL. Şi domnul profesor vă salută pe toţi! Vă aşteptăm sănătos!
luni, 21 mai 2012
florian silisteanu azi 21 mai 2012 poem pentru em
jhacywfc
yh73qy8h
lh9020-=-=-hqoiu82qopj[q9uh
0-9bnxcu ikug7 875vbgsu77s
ghtw65vp hg ajtdwgb jjh ji6d7tdnb bj jhdud bkud j3iop9
hdvwkj 'gdlw kjopd kd';,d p;udyh[2b kdhn2w22 dkwd82gd
acesta a fost un poem pentru em
Li
Li este un copac în care se urcă purecii imperiali ca să umble în frigiderul distanței acolo unde stă ascunsă vederea
îngerii nu au trebuință de lenjerii pentru pat ei merg cu ziua printre oameni
Li a fost măritată pe vremea când soarele nu știa nimic despre gutuiul pământului și vedeți dumneavoastră dacă Li se mărită din nou voi deveni cântec
azi așa mâine așa Li a ajuns fotograf
priviți vă rog ce de păsări au ieșit mișcate în inima mea
îngerii nu au trebuință de lenjerii pentru pat ei merg cu ziua printre oameni
Li a fost măritată pe vremea când soarele nu știa nimic despre gutuiul pământului și vedeți dumneavoastră dacă Li se mărită din nou voi deveni cântec
azi așa mâine așa Li a ajuns fotograf
priviți vă rog ce de păsări au ieșit mișcate în inima mea
Li este un copac în care se urcă purecii imperiali ca să umble în frigiderul distanței acolo unde stă ascunsă vederea
îngerii nu au trebuință de lenjerii pentru pat ei merg cu ziua printre oameni
Li a fost măritată pe vremea când soarele nu știa nimic despre gutuiul pământului și vedeți dumneavoastră dacă Li se mărită din nou voi deveni cântec
azi așa mâine așa Li a ajuns fotograf
priviți vă rog ce de păsări au ieșit mișcate în inima mea
îngerii nu au trebuință de lenjerii pentru pat ei merg cu ziua printre oameni
Li a fost măritată pe vremea când soarele nu știa nimic despre gutuiul pământului și vedeți dumneavoastră dacă Li se mărită din nou voi deveni cântec
azi așa mâine așa Li a ajuns fotograf
priviți vă rog ce de păsări au ieșit mișcate în inima mea
vineri, 18 mai 2012
premiile revistei argeș pe anul 2011
ileana mălăncioiu și florian silișteanu
sergiu nicolaescu
dumitru augustin doman
florian silișteanu, magda grigore și george vulturescu
Premiile revistei Argeş pe 2011
Sala Ars Nova de la Centrul Cultural Piteşti primeşte musafiri. Mereu! Dar azi sînt parcă mai speciali. Revista Argeş desemnează premianţii pe 2011. Ei sînt: Ileana Mălăncioiu, Premiul Opera Omnia, Al. Cistelecan, Premiul pentru critică literară, George Vulturescu, Premiul pentru poezie, ÎPS Calinic, Premiul pentru proză memorialistică. Manifestarea se întîmplă în Sala Ars Nova. Felicitări revistei Argeş conduse de prozatorul Augustin Doman, precum şi celorlalţi organizatori, adică de la Primăria Piteşti, Consiliul Local şi Centrul Cultural. Parteneri: Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului şi Consiliul Judeţean Argeş.
miercuri, 16 mai 2012
15 mai în câmpina şi tot pe 15 mai spre seară în bucureşti club mojo spunând poezii în concert cu răzvan crivaci şi emeric imre
florian silisteanu, o distinsa doamna pe care nu o cunosc si emeric imre in club mojo in bucuresti pe 15 mai 2012
inainte de a intra pe scena pentru a spune cateva poeme la invitatia lui emeric imre si razvan crivaci
aceste prime 4 fotografii sunt făcute de camelia şerban
pe fundal florian silisteanu pe scena clubului mojo, in faţă răzvan crivaci
florian silisteanu tot pe 15 mai 2012 de această dată la câmpina în biblioteca municipală constantin istrati , director liliana ene
florian silişteanu recitînd
fratele adrian suciu recitînd
iulia em şi folkistul tituş constantin
gherasim rusu togon şi maria dobrescu un om minunat un dascăl desăvîrşit
la casa de cultură din cîmpina
florian silisteanu cel mai fericit poet din lume si asta fiindca am primit la câmpina cel mai important premiu din viata mea si asta fiindca domnii profesori mi au cerut 7 poezii pe care le am semnat poeme care vor fi date ca premiu printre alte premii elevilor olimpici. acest fapt ma obliga si ma onoreaza. multumesc!
această fotografie a fost făcută de călin sămărghiţan
şi cred că este cea mai frumoasă fotografie cu florian silişteanu
de ce cu papion şi cămaşă albă curată?
simplu
pentru că aşa înţeleg să i respect pe oameni pe cititori
nu cred că eşti mai puţin talentat dacă umbli îngrijit nu cred că un poet trebuie să pută şi să umble murdar fiindcă....
adrian suciu, florian silişteanu şi florin dochia
moment important în viaţa mea şi asta fiindcă profesorii mi au cerut 7 poeme pe care le vor primi ca premiu (printre alte premii) copiii olimpici
o onoare pentru care mulţumesc
mai cu seamă că nu fac parte din nici o gaşcă literară un premiu care nu e primit nici pe schimb de mese şi şpriţane între anumite reviste şi nici pupînd în cur pe cineva
mulţumesc câmpina
profesorii cărora le mulţumesc
la restaurant călin sămărghiţan, florin dochia şi florian silişteanu
profesorii din câmpina cărora le mulţumim
fratele călin sămărghiţan şi florian silişteanu
maria dobrescu şi directoarea bibliotecii municipale din câmpina doamna liliana ene
fara afra arafa singurul cîine saluki din românia
papionul
o poză în care florian silişteanu îl serveşte pe adrian suciu cu prăjituri
a fost visul lui suciulică
s a împlinit
papionul
cal din câmpina nopţii
copii talentaţi pregătiţi de un mare dascăl
maria dobrescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)