Să-ţi fie ruşine, România!

Să-ţi fie ruşine, România!

Recunosc că am stat în faţa calculatorului, cu mîinile încrucişate, ca o stană de piatră, mai bine de o jumătate de oră. Ceea ce vă povestesc în rîndurile care urmează este trist, este umilitor, este nu fără precedent însă. Evenimentul s-a produs sîmbătă, 24 septembrie, în centrul oraşului, la ora 15 şi 8 minute, locaţia exactă fiind lîngă Teatrul Aşchiuţă, în dreptul frizeriei. Peste drum, bănci pe care stau tineri şi bătrîni. Unii fumează, alţii butonează celularele, scriind mesaje cine ştie cui. Dintr-un capăt spre celălalt, în ambele sensuri trec agale oameni din partea locului, turişti, inşi îmbrăcaţi la patru ace, alţii sport, femei frumoase ţinînd de braţ bărbaţi care păşesc sigur, călcînd apăsat, lăsînd să se înţeleagă cumva că femeia pe care o însoţesc este numai a lor. Din cînd în cînd, cei mai în vîrstă întorc discret capul, privind stîngaci spre minijupa unei fete. Deodată, imaginea locului este secerată de siluetele a doi poliţişti ce grăbesc pasul din metru în metru. Sînt aplecaţi spre înainte, în aşa fel încît aerodinamica să comporte o asemănare cît mai exactă cu un avion de vînătoare care tocmai se îndreaptă ca un kamikaze spre obiectivul bine fixat pe radar. Curios, opresc din mersul meu şi la fel procedează şi alţii, nu cumva să pierdem marele moment.

Ne închipuim că un şmecher de mult dat în urmărire pentru violul unui copil va fi prins. Îmi trece prin minte că unul dintre interlopii argeşeni a fost prins cu heroină. Potrivim memoriei o acţiune în care probabil ăştia doi, poliţiştii, aleargă din timpul zilei ca să pună odată stop celor care tulbură liniştea nopţii cu zgomotul maşinilor pe care le ambalează în timpul nopţii de la un capăt al oraşului spre celălalt, de nu poţi aţipi decît undeva spre ora 3 din noapte. Mă gîndesc aşa mai curajos că poate ăia doi poliţişti pornesc din timpul zilei spre cartierul Craiovei, unde pe cîteva bănci în jurul blocului în care stă şi universitarul, poetul Mircea Bârsilă nişte derbedei urlă pînă dimineaţa, iar cînd Mircea deschide geamul de la parter şi le atrage atenţia, imediat se trezeşte cu cîte unul care îi scuipă în faţă ceva de genul: Bă, ia-ţi morţii cu tine şi intră în cas’, că intru peste voi şi îţi regulez nevasta! Trag aer în piept şi mă gîndesc că poliţiştii ăia doi vor prinde totuşi... ceva! Dar nu, nu... şi nu. Zmeii se îndreaptă ca nişte ulii spre vitrina frizeriei, în faţa căreia cîntă în surdină un copilaş de 9 anişori, un copil curat, căruia îi sclipesc ochii. Cîntă la flaut micuţul, şi asta în timp ce tatăl său îl acompaniază cu chitara şi muzicuţa. E duios cîntecul, e parcă un refren din lumi demult apuse. Se zbîrleşte pielea pe tine, nu alta. Asist neputincios la momentul în care copilul este averizat să nu-şi numere mărunţişul şi să se mişte mai repede. Tatăl strînge din dinţi cu putere, nu cumva ca ăla mic să se sperie. Încerc să aflu dacă e real ce se întîmplă. Unul dintre poliţişti mă priveşte suspect. Dar vulpoiul îşi roteşte ochii discret şi observă că în jurul lui sînt şi alţi oameni care aşteaptă un răspuns! Oncioiu, unul dintre poliţişti, se răzgîndeşte şi îmi sugerează zîmbind că am dreptul la o opinie. Este surprins că atitudinea mea se manifestă cu calm, se manifestă politicos, cu tact, cu răbdare. Tată şi fiu sînt duşi la Secţia 1 Poliţie. Întreb aşa din mers poliţistul cam care e motivul şi imediat mi se spune că au o sesizare pentru tulburarea liniştii publice. E de infarct răspunsul. Adică îţi vine să iei cîmpii, nu alta. Le spun poliţiştilor că pe parcursul nopţilor, chiar sub nasul lor, se desfăşoară adevărate urgii care susţin sintagma de tulburare a ordinii publice şi că absolut nimeni nu a demonstrat că nu a fost în stare să domine 40 sau 50 de inşi care terorizează un oraş întreg.

Dar băieţii în uniformă se blochează şi stau ca muţii. Nu-mi spun că parte dintre poliţişti sînt nişte pămpălăi, că parte din ei sînt cumpăraţi şi pe mînă cu şmecherii, nu-mi spun că parte dintre poliţişti sînt ca plantele. Există o parte a poliţiei care vrea să facă treabă, care face treabă, care, după ce prinde un şmecher, e pusă în faţa unei părţi a instanţei să se uite cum şmecherul e imediat eliberat, rîzînd pe sub nas celui care l-a prins. Aştept mai bine de o oră, chiar pe holul secţiei, ca micuţul împreună cu tatăl lui să iasă. Şi ies. Sînt trişti. Numai Oncioiu e mîndru de el. Îmi sugerează zîmbind că ăla, tac-su al băiatului, are bube. Şi aflu că buba omului este că a tulburat liniştea publică sîmbătă în amiaza mare, cîntînd încetişor un vals pe Strada Mare. Pe tată îl cheamă Radu Ştefănescu. Pe copil nu îl numim. Mai are acasă încă 10 fraţi. Deci sînt unşpe! Toţi curaţi, iubitori de carte. Ca să poată trăi, ca să poată mînca, să poată învăţa, ca să poată trăi demn, ăla mic şi taică-su vin la Piteşti să ne cînte nouă cîte un pic din lacrima lumii. Şi să nu uit: copilaşul e pe podium într-o campanie la nivel naţional, una care tocmai se desfăşoară, una de muzică. Ne întoarcem pe Strada Mare. Aceiaşi oameni, aceleaşi păsări. Pe una din bănci, un turist, un francez. A avut răbdare să vadă toată acţiunea. Este venit de două săptămîni în vizită aici, în România, la Piteşti. A asistat înmărmurit la toată scena cu acest copilaş şi tatăl său. Francezul nostru ne mărturiseşte că nopţile sînt un coşmar şi că nu s-a putut odihni din pricina curselor de maşini, din pricina maşinilor turate, din pricina maşinilor a căror tobă de eşapament este modificată, provocînd zgomote asurzitoare. Am respectat demersul celor doi poliţişti care au venit la faţa locului să stîrpească răul, fiindcă au primit o sesizare. Din păcate, nu se pot autosesiza cînd, chiar sub nasul lor, şmecherii fac legea. Francezul nostru pleacă chiar azi spre Paris. Ne-am despărţit în linişte. I-am spus... Drum bun, străine! Mi-a mulţumit, şoptind... Să-ţi fie ruşine, România!

articol postat azi in curierul zilei la rubrica intitulata cu prastia-n vrabii de silisteanu