Serafim pleacă la drum
El aleargă un stol de scobitori -i-a intrat soarele-ntre dinţi
Serafim nu e înalt nu e om el doar gândeşte un copac s-ar înfige în umbra lui
să dea rod
să aprindă luna
Serafim e nebun
Pe maica lui a ştiut-o
aducea apă în sat avea un anotimp lângă masa cu cinci picioare
Numai iubirea stă în lampa focului dinspre agapă- stai!
Serafim nu mănâncă rodii el are un câine însoţitor de soartă
De-ar şti Dumnezeul din câini câte fiinţe cu degete lungi stau pitite în mâini
Dumneata spui că eşti surd olog de vedere ca în primul poem
Serafim nu se află
el îngrijeşte lumii şi-i spală picioarele nu cumva din timpul ce vine să-i cadă
uitarea
