omul fără domiciliu scris de marin ioniță

“Dacã Sile ar fi legat de mîini şi i-ar fi buzele lipite cu plasture, adică n-ar putea nici să scrie, nici să pronunţe, i-ar ţîşni poezia prin porii pielii. Toată fiinţa lui îi este îmbibată cu poezie pînă în măduva oaselor, pînă în protoplasma ultimei celule, pînă în vîrful unghiilor şi pînã la rădăcina părului. Şi, dacă nu emite, moare! El este poetul absolut original, fie şi numai pentru simplul motiv că habar nu are de ceea ce s-a scris pînã la el, dar nu este exclus sã aibã urmaşi, aşa cum are nenumăraţi admiratori. Chiar de pe acum, a pătruns în sfera cercurilor de elită, dacă ne gîndim, de pildã, că, în diferite împrejurări, stă umăr la umăr chiar cu preşedintele celui mai înalt for cultural în această ţară, care este Academia Română, şi - culmea! - se bucură de atenţia universitarului Eugen Simion. El, care nu şi-a terminat nici măcar studiile liceale! Nu ştie ce înseamnă cuvintele sintaxă, stilistică, semantică, semiotică, gerunziu şi participiu, topică, iambi, trohei şi dactile, dar textele sale pot servi
ca excelent material didactic pentru analize gramaticale şi stilistice elevilor şi studenţilor.
Poetul, care nu ţine de nici un curent literar şi care nu-i este dator influenţei nimănui, îşi trăieşte viaţa ca un personaj literar de excepţie. Neacordat în nici o realitate, mînat de dorul de ducă, sedus de spectacolul vieţii pînă la hipnoză, parcă ar fi blestemat să vînture lumea din hotar în hotar. Trubadur modern, din curţile miracolelor pînă la curţile regale, a înlocuit şaua calului cu roata volanului. În rest, ca toţi menestreii de altă- dată, bătut de soare, de frig şi de ploi, mai mult înfometat şi în¬setat decît pus în capul mesei ca un oaspete de onoare şi încărcat cu daruri...
Tot căutîndu-se pe sine şi neprinzîndu-se din urmă, a ajuns şi la curtea regelui romilor de pretutindeni, din palatul de la Costeşti. Care avea nevoie de un cronicar al domniei-sale şi de un purtător de cuvînt. Plătit regeşte, edita şi un ziar pentru etnia neagră. Deşerta pahare şi se trăgea de brăcinar cu prinţul moştenitor, dar, sumeţindu-se prea sus, a devenit persoana non grata. Se prea poate să fi tras cu coada ochiului spre prinţesele cu aurul în păr şi cu călcîiele de aramă, şi aşa ceva nu se iartă ...
Aruncat din nou pe drumuri, nu-şi face probleme. Reporterul frenetic de la „Sfîrcul nopţii“ a fost dat afară de nenumărate ori din redacţiile Curierului zilei, Argeşului şi ale altor publicaţii, şi tot de atîtea ori, reprimit.
Însă, de data aceasta, după o încercare eşuată la Sibiu, Sile al nostru s-a ajuns patron, acţionar unic, director, redactor - şef, senior editorial, şeful compartimentului de relaţii cu publicul şi celui de difuzare al unei publicaţii pe care singur o scrie, dar pe care nici el nu o citeşte de la cap la coadă, cu un tiraj de buzunar, distribuită din mînă, care nu-şi scoate din vînzare nici măcar banii pentru consumul de energie al singurului bec spînzurat de tavanul redacţiei pitulate într-un gang. În timpul acesta, patronul umblă cu snopul de ştiri pe la alte ziare, pe care le oferă la 25.000 de lei bucata, preţ negociabil.
Dar nu este omul care să moară de foame. Are un dar neobişnuit să scoată bani şi din piatră seacă. Uite-aşa, cu şoşele şi momele, a reuşit să dezlege pînă şi baierele inimii şi ale pungii Episcopului de Argeş şi Muscel, PS Argatu Calinic.
Mascul de excepţie prin înfăţişare, dorinţă şi putinţă, profită pînă la exces de asemenea calităţi şi reuşeşte pe deplin. Dacă l-ar fi cunoscut scriitorul utopic Swift, l-ar fi făcut armăsar de prăsilă în Ţara Cailor, în care a ajuns Guliver. Pînă una-alta, el rămîne în acest rol în herghelia femeilor neconsolate.
Dacă ar avea mai multă încredere în el Serviciile Secrete, ar putea fi, pînă la un punct, un excelent ofiţer, care lucrează sub acoperire. Şi punctul acela ar fi momentul cînd el n-ar mai suporta nici un fel de ordine, de disciplină, de supunere la nişte reguli obligatorii.
Ca şi cum ar trăi într-o şatră de ţigani nomazi, este singurul cetăţean din Piteşti cu un act de identitate pe care scrie „fără domiciliu“. Aflat mereu în mişcare, dacă l-ar căuta moartea, nu ar avea cum să-l găsească. Probabil că de aceea nu i se văd pe chip urmele anilor care au trecut, în ultimele două decenii.
Bufon fără zurgălăi, poate oricînd să interpreteze magistral şi un rol de prinţ. Se răsfaţă cu elogiile pe care şi le stimuleazã şi aţipeşte în propriile cîntece de leagăn. Ca să se trezească din vis în alt vis, prin care trece la fel de ameţit, pentru că a rămas fără luciditate chiar mai înainte de a-şi fi pierdut castitatea.

zuz mirela dinu si  casa din inima ei

Circulînd fără permis de conducere, cînd îl opresc poliţiştii se legitimează cu cîte o carte de-a lui, pe care scrie la repezeală un autograf. Ceea ce mi se pare de-a dreptul simbolic. La ce i-ar mai trebui permis de conducere, dacã poezia îi ridică toate barierele din cale? De ce i-ar mai trebui domiciliu, dacã îl aşteaptă un loc în istoria literaturii, într-un capitol pe care să-l inaugureze şi care să-i poarte în întregime amprenta? “ (Marin Ioniţă)