ar trebui să ne uităm unul pe celălalt ca în târziul unei securi să devenim copaci
ar trebui să plângem seara la închinarea luminii nu cumva să înţelegem pe de rost sfântul
ar trebui să locuim nu satul cu paseri ci numai absenţa culorii a vântului a apei a numelui
ar trebui să urlăm dar nu aşa nu aşa ca şi când neputinţa de a deveni ar fi moşită
ci ca o pregătire a mesei a cinei la care vine să se aşeze tot mai întristat numele lui
ar trebui să nu ne mai prefacem în cioburi mai apoi să găsim pe unul dintre ai noştri ascuţitul
Doamne câtă vreme se taie peţitul acestui cuvânt în iubire?
ar trebui să nu plecăm în distanţe schimonosiţi arătării ce ne ia şi ne duce tot mai departe judecând aerul ori..marea...nisipul acestui ochi din care maica soarbe vederii neantul
nuuuuu nu şi nu om liber ce sunt aş urla acum după începutul facerii
aş scoate lăcusta la drum să scuture şanţul să primenească orbului venirea din om
Doamne cât mai avem vreme?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu